Author Archives: Alexandra Cristea

Dorințele se mai și îndeplinesc, dacă știi cum să-ți dorești!

Am încercat de multe ori să mă transform în omul care se uită dimineața în oglindă și se încurajează vorbind cu propria sa reflexie. N-a fost de mine! Am încercat și ideea de a-mi face o listă cu tot ce-mi propun să realizez în viitorul apropiat, am subliniat cuvinte cheie și am pus o droaie de semne de exclamare, în speranța că mă va impulsiona să iau atitudine. Nici asta n-a fost de mine!

Dar, cumva, la începutul verii, mi-am dat seama că nu trebuie să schimb nimic, de fapt, căci am propria modalitate de a trimite energie pozitivă înspre îndeplinirea propriilor mele dorințe. Este vorba de clipele când visez cu ochii deschiși.

destinationimagination

Nu mă refer la o idee născută din imaginație, care-mi pătrunde în minte și-mi creează pentru o secundă o imagine statică despre cum ar fi viața mea altfel. Nu! Mă refer la minute întregi în care mă pierd pe un alt tărâm, în care mintea-mi zburdă într-un viitor clădit exact așa cum îmi doresc eu, în timp ce trupul rămâne cuminte, pe loc. Mă refer la clipe întregi în care îmi văd dorințele îndeplinite și încerc să-mi dau seama cum m-aș simți în asemenea situații…

Să vă exemplific!

Pe plan sentimental, am intrat dornică în multe relații și am ieșit ciufulită și dezamăgită din tot atât de multe. Nu mă înțelegeți greșit, nu arunc vina în partea masculină. Mai mult de 70%, vina a fost întotdeauna a mea, deoarece imaginea pe care mi-o formasem eu în minte nu se pupa deloc cu realitatea. Și asta pentru că, în marea majoritate a timpului, mă găseam visând la un alt om, la o altă relație.

Cred că deja nu mai este un secret faptul că am tânjit la a mă împăca cu prima mea iubire, de la nici două luni după ce îi dădusem papucii. Ce papuci, că la cât de nebună eram în adolescență, au fost ditamai bocancii!  Tentativele de împăcare, însă, au fost eșuate de fiecare dată, căci el nu mai era la fel de dornic ca mine. Îi cam călcasem inima în picioare și meritam cu vârf și îndesat refuzul!

Dar asta nu m-a oprit din a visa. Nu cred că trecea săptămână să nu am o clipă de visare… un moment în care să-mi imaginez cum ar fi să ne împăcăm. Ce aș simți? Cum aș reacționa? Ce i-aș spune? De obicei, asta se întâmpla cel mai des când călătoream cu mașina. Priveam absentă pe geam, în timp ce mintea mea creea din ce în ce mai multe scenarii romantice cu final fericit.

Cred și nu prea în toată treaba cu universul, cu legea atracției universale, cu marele „Secret”… dar balanța ajunge uneori să se încline în direcția acestei teorii, cum că dacă îți dorești destul de mult un anumit lucru și te înconjori cu energie pozitivă, dorința-ți va fi la un moment dat îndeplinită.

IKD3YuYQ_400x400

Asta s-a întâmplat și-n cazul meu. După atâția ani de a-mi imagina cum ar fi, visul s-a transformat în realitate și am ajuns din nou în brațele celui la care tânjeam!

Iar dacă ar fi fost vorba doar de o întâmplare, de o singură dorință îndeplinită astfel, aș fi rămas sceptică…

Numai că, după cum spuneam și mai devreme, la începutul verii am avut o revelație. Mi-am dat seama că urma să mi se îndeplinească o altă dorință, un alt vis pe care îl derulasem în mintea mea de zeci de ori.

43965152869d2f950137d21834290b52--kids-canvas-canvas-wall-art

Clipa în care m-am angajat la Grădinița Piticot din Galați, a fost și cea în care am descoperit-o pe Maria Montessori și m-am îndrăgostit de metoda ei de a-i ghida pe cei mici spre educație. Am fost fascinată de tot ce înseamnă acest sistem și de ușurința prin care picii acumulează informații din mediul înconjurător, fără prea mult efort, dacă știi să le supraveghezi și îndrumi pașii. Încă de atunci mi-am dorit să mă specializez în domeniu și am visat la clipa în care voi putea face și eu prezentări Montessori, contribuind la dezvoltarea armonioasă a micuților.

Pot spune, fără falsă modestie, că am muncit din greu să țin pasul în clasă, deoarece lipsa mea de experiență se simțea iar dorința mea de a face totul ca la carte se bătea cap în cap cu energia pe care o aveam disponibilă în fiecare zi. A trebuit să prind din zbor orice informație și să încerc să acumulez cât mai multă experiență într-un timp cât mai scurt, pentru a putea fi eficientă în activitățile zilnice. Am participat la seminariile susținute în incinta grădiniței, la cluburile părinților Montessori și am căscat de fiecare dată urechile pentru a nu rata niciun amănunt care mi-ar putea ușura munca. Și uneori, în timpul zilei, mai profitam de clipele când nu trăgea niciun micuț de fusta mea să-l ajut în vreo activitate, și priveam cum se fac prezentările materialelor Montessori. 

Iar pe la finele anului școlar, am aflat că două colege de-ale mele urmau să plece la București să facă un curs de asistent Montessori și o altă colegă, la Cluj, pentru un curs de educator Montessori pentru cei mai mici dintre piticoți, de 0-3 ani. M-am bucurat pentru ele dar în sufletul meu s-a instalat și un soi de invidie, pentru că știam cât de mult îmi doream să pot face și eu cursul. La un moment dat chiar devenisem paranoică, crezând că am făcut ceva greșit la clasă și că din cauza asta nu am fost și eu trimisă la acel curs.

Dar mi-am dat două palme imaginare și mi-am dat seama că nu rezolv nimic dacă sufăr în tăcere. De aceea mi-am manifestat și eu dorința de a mă înscrie la un curs Montessori, iar doamna director m-a asigurat că îmi va veni și mie rândul.

Să nu mai prelungesc povestea, zic!

Începutul verii mi-a adus o veste minunată! Nu știu cât a fost „de vină” faptul că am visat cu ochii deschiși la o astfel de posibilitate, dar cert este că am primit șansa de a avansa, de a pleca de la grădiniță la școală, la clasa Montessori și de a participa într-un viitor apropiat la un curs Montessori pentru învățători.

Și chiar dacă urmează o perioadă în care va trebui să o iau de la capăt, să pun burta pe carte și să acumulez cât mai multe informații, de data aceasta scopul final va fi cu mult mai înălțător; căci voi ajunge să fac ceea ce-mi doream, ceea ce am descoperit că pot face zilnic cu entuziasm și plăcere: să ajut micuții să crească frumos!

35f14da2ca3b74ba85fffe623374fe03--teacher-appreciation-week-teacher-gifts

Pe lângă aceste două mari exemple, mai pot adăuga și lansarea cărții, despre care am scris deja aici: „Lansarea cărții „Femei perfect de imperfecte” – un vis devenit realitate”. Și ar mai fi multe alte evenimente din viața mea, mai puțin însemnate, dar pornite din același punct: o dorință maximă, manifestată zilnic prin visarea cu ochii deschiși. 

Nu vreau să vă conving să încercați „metoda”, nu am niciun interes să vă influențez în vreo direcție. Nu s-a coborât niciun Duh pe mine, să-mi promită bogății dacă reușesc să corup lumea…

Vreau doar să subliniez că e mai bine să rămâi pozitiv în gândire și să nu renunți la a-ți imagina cum va fi atunci când dorințele ți se vor îndeplini!

sursa foto: pinterest.com

Răsfăț la Piscina Side by Side

N-am fost niciodată exagerat de pretențioasă când a venit vorba de confortul propriu. Nu mi se strică chi-ul dacă nu dorm pe o saltea cu memorie de elefant, nu-mi piere cheful de viață dacă dorm la cort și nu la hotel de țânșpe stele. Nu-mi cade guvernul dacă pun prosopul de plajă direct pe nisip și nu mi se topește pielea dacă mă bălăcesc în Dunăre, la Cotul Pisicii.

Dar zilele trecute mi-am zis să mă răsfăț un pic și să îmi bronzez fizicul pe șezlong, la Piscina Side by Side din Galați. Mi-am adus aminte de perioada adolescenței și cum îmi auzeam anumite colege lăudându-se că își petrec vara numai cu burta la soare. Probabil eram singura găină din oraș care nu ieșise vreodată cu fetele la piscină. Tocmai de aceea am zis să rezolv problema și să încerc și varianta asta de a petrece timpul liber.

19260531_704208873121759_2928302593870632748_n

Drept urmare, mi-am pregătit costumul de baie, loțiunea de plajă și prosopelul și după muncă am zbughit-o la piscină cu o colegă și cu băiețelul ei de 9 ani. Am intrat timide în incinta piscinei Side by Side și am fost primite la recepție de două fețe zâmbitoare și tinere. Ne-am făcut card de membru, ne-am interesat cât de adâncă e piscina și care e zona pentru copii și am pornit spre vestiare, să ne schimbăm.

Din primele secunde, am fost uimite de curățenia din jur. Din câte am putut observa, apoi, era o singură doamnă care se ocupa de întreținerea curățeniei dar era ca o furnicuță. Nu stătea locului o secundă și pe unde trecea ea rămânea totul impecabil. De la dat cu mopul prin vestiare și toaletă, la strâns ambalaje și pahare goale de pe mese, pe toate le făcea ea singurică. Tot respectul și toată admirația, deși sunt convinsă că ar merita laude și pentru celelalte sarcini pe care le îndeplinește dar pe care nu le-am văzut noi!

19598517_706951476180832_9051325129889974880_n

După ce am testat vestiarele și toaleta, am plecat în căutarea șezlongurilor perfecte, care să fie poziționate și la soare dar și cu un pic de umbră; aproape de piscină, în special de zona pentru copii, ca să putem să-l supraveghem pe băiatul colegei mele.

Am găsit 3 locuri ideale pentru cerințele noastre și ne-am postat acolo, bucurându-ne de razele soarelui care deja își făceau simțită prezența pe piele. Am văzut că șezlongurile erau numerotate și m-am gândit cât de tare ar fi să suni dimineața și să-ți rezervi șezlongul preferat. Nu m-am interesat, ce-i drept, să văd dacă se poate face asta dar nu ar fi o idee rea!

Un alt plus pe care vreau să-l menționez este muzica. Nu era nici în surdină, nici dată la refuz, să nu te poți înțelege cu omul de lângă tine. Cine a fixat volumul, jos pălăria! Și chiar și playlistul era în ton cu atmosfera de acolo, deși unele melodii nu erau tocmai preferatele mele. Oricum, am apreciat enorm că nu am auzit nici măcar vreo tentativă de manea. 

De asemenea, oamenii din jur erau ok: de la familii cu copii, la adolescenți veniți în gașcă, la adulți veniți singuri pentru o oră, două de relaxare, nu era niciunul care să sufere de băgare în seamă. Fiecare își vedea de bucățica lui, de relaxarea lui și nu îi deranja pe ceilalți. Nu vedeai mârlani cu lanțuri și ancore la gât, care să arunce cu replici în orice puicuță din raza lor și nici pițipoance căutătoare de atenție, care să-și plimbe bășinile cu miros de Chanel pe marginea piscinei. Ori n-au descoperit încă locul acesta, ori nu vin în timpul săptămânii. Căci, ce-i drept, noi am mers joi și vineri. Deci, nu bag mâna-n foc pentru ce clienți apar în weekend!

19146259_701506846725295_8978137083962288786_n

Am fost un pic panicată doar când am intrat în apă, căci piscina nu e în trepte, ci cobori pe o scară direct în apă adâncă (de la 1.40 m la 1.80 m). Dar dacă nu ești rușinos, poți să ceri de la recepție o baghetă din spumă care să te țină la suprafață. Eu am găsit una fără stăpân pe marginea piscinei și am folosit-o ca să mă bălăcesc fără să mai am morcovelul în posterior. Apa era limpede, curată iar pe marginea piscinei nu vedeai urmă de mizerie. Aveai impresia că ești prins într-o fotografie editată-n Photoshop. Parcă totul era prea curat, prea imaculat!

O singură bilă neagră aș avea să le dau și asta din cauza unei mici neînțelegeri între doi membri ai personalului de la bar. Pentru că cei de la Piscina Side by Side colaborează cu pizzeria Full House, n-ai siguranța întotdeauna că dacă te duci la bar să-ți iei ceva de băgat la ghiozdan, vei și pleca satisfăcut. Noi, de exemplu, am pornit spre bar hotărâte să ne luăm pizza. Când am ajuns, doamna de acolo ne-a spus că mai durează jumătate de oră, căci au rămas fără și au mai dat comandă încă o tură; dar dacă dorim, putem să o plătim și să venim peste jumătate de oră cu bonul, ca să ne-o dea. Zis și făcut! Ne-am luat câte o bere și ne-am întors la șezlong, să mai ardem gazul până venea pizza.

După ce au trecut 30 de minute fix ( la modul cel mai serios „fix”, pentru că ne era foame și ne tot uitam la ceas), am pornit din nou spre bar. Când am ajuns, însă, și i-am dat bonul doamnei, dânsa a făcut niște ochi mari, s-a înroșit toată și ne-a spus că nu mai are, că s-a dat toată; căci colegul ei nu a știut că trebuie să păstreze una și a servit alți clienți.

La ce foame aveam și ce gânduri de a ne înfige cu totul în feliile alea de pizza, mă mir că nu am reacționat niciuna din noi mai agresiv. Doamna respectivă și-a cerut scuze de vreo trei ori, ne-a oferit niște sandwichuri la schimb și restul de bani înapoi și am plecat cât de cât mulțumite.

Mă gândesc că le-ar fi util un sistem în care să contorizeze cumva ce rezervări au… sau să noteze cu pixul pe hârtie, până una alta.

Și pentru că tot veni vorba de bar, să vorbim un pic despre prețuri. Dacă ești amator de limonade, cidru și alte minuni de genul, te poate ustura un pic buzunarul. Dar dacă te duci și ceri o bere, fie ea la draft sau la doză, nu pleci chiar așa stors financiar de acolo. Eu mi-am cumpărat în cele două zile apă, cidru și bere și pot să spun că am ieșit cel mai bine cu berea. Apa la 500ml era 5 lei iar cidrul la doză era 8 lei. Iar colega mea și-a luat o limonadă și a dat 12 lei. Vorba ei, pentru o leacă de apă, trei frunze de mentă, un strop de lămâie și-un pai, cam mulți bani…

Dar, la urma urmei, trebuie să-și amortizeze și oamenii investiția cumva! Și dacă există clienți care consumă băuturi de genul, de ce să nu le oferi?

Per total, eu am fost foarte mulțumită de timpul petrecut acolo în cele două zile. Mi-am gestionat și timpul și banii în așa fel încât să mă simt cu adevărat răsfățată.

Vă recomand din tot sufletul piscina Side by Side din Galați !

19990222_10155528343413988_4239749607757245938_n

  • Bani scoși din portofel în 2 zile la Piscina Side by Side Galați:

2 x 40 lei – intrarea

7 lei – bere draft

7 lei – bere la doză

5 lei – apă

8 lei – cidru

10 lei – sandwich (în loc de pizza, care ar fi fost 25 de lei)

sursa foto: https://www.facebook.com/sidebysidegalati/

Serbarea piticoților – un moment de neuitat!

Anul acesta, serbarea de final de an școlar la grădinița unde muncesc eu a fost una cu totul și cu totul deosebită! Piticoții au fost îmbrăcați în costume populare și au fost atât de drăgălași încât te topeai privindu-i.

Ce-i drept, când am auzit care urma să fie tema serbării, m-am desumflat puțin, pentru că muzica populară nu e punctul meu forte; la primele repetiții chiar mă încurcam eu mai tare decât copiii. Dar încet, încet am dat de gust și a început să-mi placă să dansez hora cu piticoții. Mi se întâmpla, apoi, să ajung acasă și să fredonez „Alunelu, Alunelu, hai la joc!” în timp ce făceam curățenie.

19396723_10155448595938988_2877435800079673726_n

Începutul serbării a fost cu emoții, bineînțeles. Piticoții au pășit în zona „de scenă” pe rând, prezentând minunatele costume tradiționale și s-au așezat fiecare la scăunelul său. Unii au fost mai curajoși, alții au avut nevoie de un mic impuls (a.k.a o educatoare care să-i însoțească până la ochii curioși ai părinților) dar toți au fost la fel de drăgălași.

Cum ar spune o cunoștință de-a mea: era „cuteness overload” în atmosferă!

Apoi, au urmat cântecelele și horele. Mă uitam în jurul meu, la fiecare în parte și vedeam un amalgam de emoții pe chipurile lor: unii erau concentrați pe versuri și le cântau tare și „cu gura rotundă”, alții își studiau pantofii și se uitau cu jind spre public, așteptând cu nerăbdare clipa când vor putea „evada” în brațele părinților; unele fetițe erau absorbite de frumusețea fustițelor și se învârteau de mama focului; altele se mai așezau pe scaun din când în când, obosite de atâta joc și cânt.

Pentru că tentația era mare, nu am reușit să-i ținem pe toți pe scenă pe tot parcursul serbării, unii dintre ei zbughind-o între cântece să mai fure câte o îmbrățișare sau un pupic de la mami și de la tati. Partea mai dificilă era atunci când încercam să-i aducem înapoi, căci nu aveam niciun argument potrivit care să învingă dorința lor de a sta lipiți de părinți.

Nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul și am ajuns la momentul micilor „absolvenți”, care au primit în dar o carte cu dedicații de la fiecare educatoare și care ne-au încântat cu o melodie minunată, care mi-a activat glandele lacrimale: „Cele mai frumoase flori”. 

Am avut și eu un moment în limba engleză cu cei mici, constând în trei cântecele pe care le-am învățat de-a lungul anului și pe care ei le-au cântat de fiecare dată cu zâmbetul până la urechi: The wheels on the bus, 5 little monkeys și The Hokey Pokey Song. 

Dar momentul meu preferat din toată serbarea nu este nici pe departe cel pregătit de mine; nici măcar cel de final, la care am plâns pe înfundate, ci este vorba despre dansul irlandez, care mi s-a părut a fi cel mai delicios, haios și reprezentativ pentru energia lor debordantă.

Pot spune cu mâna pe inimă că aceasta a fost serbarea mea preferată, la care nu m-am mai stresat dacă nu au cântat toți la fel de bine, dacă nu au făcut toți pașii indicați, dacă s-au strâmbat în loc să cânte sau dacă au fugit în brațele părinților și asta pentru că am simțit în aer o energie pozitivă atât de pregnantă încât chiar nu avea cum să iasă ceva „prost”!

Părinții au fost încântați și ei de entuziasmul copiilor, de tot ceea ce au interpretat acolo, chiar dacă s-au mai încurcat pe alocuri. Toată munca lor a fost apreciată și asta mi-a dat o satisfacție enormă!

19397169_10155448576863988_4377577170671923118_n

sursa foto+video: arhiva personală

Din culisele #12hourswiththekids – Partea a doua – Drăgălășeniile

Pentru că în primul text am refulat și am golit paharul care se umpluse până la refuz, de data asta am ales să împart cu voi și câteva momente drăgălașe din culisele #12hourswiththekids. 

92f93e68f82548a113d8596690107ef8

Atunci când petreci jumătate din zi cu o clasă întreagă de piticoți, inevitabil te trezești râzând în hohote la auzul vreunei perle sau cu ochii înlăcrimați în urma vreunei declarații siropoase de tipul “doamna, ai pielea fină ca blănița unui cățeluș!”. 

Da, pe lângă clipele în care îți vine să urli și ți-ai dori să-ți mai crească două mâini și două picioare, ca să poți face față tuturor cerințelor celor mici, mai există și momentele în care îți vine să-i iei în brațe și să-i pupi centimetru cu centimetru.  

1f549a73a4074fa16f4f02fbd34578d3

Unul din acele momente era atunci când se așezau la masă, pentru a lua gustarea. Dacă unii se uitau cruciș la fructul din farfuria lor, dorindu-și cumva să-l transforme într-o  înghețată care să nu se termine niciodată, alții atentau mai mult sau mai puțin discret la farfuriile colegilor. Erau atât de haioși cum luau câte o cireașă sau o căpșună și o îndesau în gură înainte să termine de mestecat, încât îmi venea să îi filmez non-stop.

Și deliciul era și mai mare când îi vedeam după ce terminau, cum se ridicau de la masă cu zâmbetul până la urechi și tot până la urechi mânjiți de toate fructele din lume.

Bineînțeles, existau și la masă micile moftulețe:

– De ce nu mănânci mărul?

– Nu vreau coajaaa!

Curățam coaja și tot nu mânca.

– Acum de ce nu mănânci?

– Mami a zis să mănânc cu tot cu coajă!

– Iubita mea, ai zis că vrei fără coajă.

– Eu da. Mami nu!

– Uite, mâine o să mănânci cu tot cu coajă iar azi mănânci așa. Rămâne secretul nostru.

– Promiți, doamna?

– Promit!

La masa de prânz apăreau alte probleme drăgălașe:

– Doamna, taie-mi gălușca!

După ce i-o tăiam, observa că prietenul lui cel mai bun se chinuie să și-o taie singur.

– Doamnaaa, lui de ce nu i-o tai?

– El se descurcă.

– Păi și eu mă descurc!

– Ok. Data viitoare ți-o tai tu.

– Dar eu vreau data viitoare să fie azi!

c8493628a952291ca9e42539e4bf0339

Și bănuiesc că știți de efectul “puppy eyes”, căci ei știu cu siguranță. Își ridică în slow motion mutrița bosumflată din castron și deschid larg ochișorii, în timp ce buza de jos începe a tremura din ce în ce mai tare. Și pe măsură ce trec secundele, ochii li se umezesc iar obrajii li se înroșesc și eu, privindu-i, mă topesc!

Ce am făcut atunci? I-am mai dat copilului o gălușca și l-am lăsat să și-o taie singur.

Iar punctul culminant al zilei era întotdeauna la somnul de după masă. Se așezau cu toții pe scaunele din dreptul pătuțurilor și începea distracția cu dezbrăcatul. Erau atât de haioși cum încercau ei să-și scoată hainele singuri încât mi-era greu să nu râd un pic. Cei mai măricei reușeau din prima, iar cei mai mititei se ambiționau și ei. Unii cădeau de pe scaun, căci trăgeau prea tare de șosete sau de pantaloni și aterizau cu picioarele în sus, stârnind hohote de râs în tot dormitorul. Alții se încurcau în prea multe mâneci și se mișcau prin clasă cu bluza trasă peste ochi și cu mâinile întinse, de ziceai că filmează pentru Mumia Junior. Și mai erau și cei care uitau că pantalonii de pijama se îmbracă pe la picioare și bluza se trage pe cap. În unele zile era un adevărat carnaval înainte de somn. Fetele făceau piruete și-și imaginau că sunt prințese, băieții se luptau cu săbii invizibile; asta în timp ce “doamna” se chinuia să repoziționeze pijamalele pe trupurile micuților care nu se descurcau singurei.

Și când toți erau întinși în pat, se lăsa liniștea. Unii se mai jucau cu mânuțele până adormeau, alții își îmbrățișau jucăria de pluș, unii se suceau și răsuceau până se înfășurau ca niște clătite cu cearșaful iar alții adormeau instantaneu, de cum puneau capul pe pernă.

Bineînțeles că nici atunci nu scăpam de viclenii; de piticoți care se prefăceau că dorm și mai ridicau câte o jumătate de sfert de pleoapă, din când în când, și mă urmăreau printre gene, să vadă dacă plec sau nu.

Dar într-un final adormeau cu toții. Le priveam fețele senine și încercam să-mi aduc aminte de copilăria mea, de clipele când nici pe chipul meu nu se putea citi vreo grijă; când totul era mai ușor, mai pur, mai sincer; când supărările veneau și treceau într-o “clipită”.

Și naturalețe conturată mai frumos pe chip cum o aveau micuții atunci când se trezeau, eu nu concep să existe. Parcă abia se întorceau de pe un tărâm magic, unde se jucaseră cu toate personajele pe care le îndrăgesc și unde li se oferea fericire pe pâine. Erau atât de senini, de liniștiți și drăgălași, încât uitai tot ce te supărase/obosise până atunci în ziua respectivă.

În concluzie, pot spune că experiența de a sta două săptămâni, câte 12 ore pe zi cu micii piticoți a avut și părțile ei bune, care m-au făcut să merg mai departe și să nu renunț după prima zi. Chiar dacă au apărut cârcotași care mi-au stricat feng shui-ul pentru o clipă, am realizat că întotdeauna vor fi oameni care te vor critica. Tot ce trebuie să faci e să înveți din orice experiență câte ceva și să mergi mai departe cu fruntea sus. 

e3b793653d0103036b45b07ea8db4585

sursa foto: pinterest.com

Din culisele #12hourswiththekids – Partea 1 – Plângerile

În ultimele două săptămâni am tot postat pe facebook imagini cu citate reprezentative educatoarelor, folosind hashtagul #12hourswiththekids. Am avut două motive pentru care am făcut asta: unul, pentru că era prima oară în viața mea când munceam 12 ore în compania micuților piticoți și doi, pentru că așa îmi place mie să fac haz de necaz.

18447342_10155327581918988_7760252615302500739_n

#12hourswiththekids a însemnat ca pe lângă programul meu normal, care se desfășoară de dimineață până la ora prânzului, să continui activitatea la grădiniță până la ora 17.30 și să fac și transportul copiilor, seara, ajungând acasă la maximum ora 19.00. Pentru că a mea colegă a fost plecată timp de două săptămâni la un curs la București, a trebuit să o înlocuiesc eu și să-i preiau atribuțiile.

Vreau să mă fac înțeleasă de la începutul acestui text, ca să nu apară discuții pe parcurs: am făcut asta cu drag, fără să mă simt obligată, presată, amenințată sau mai știu eu ce. Mi-am asumat răspunderea din ziua 1. 

c8773f4df12df87a40567e424e53b024

Și pentru că tot veni vorba de ziua 1, vă mărturisesc că aceea a fost cea mai dificilă zi de pe tot parcursul celor două săptămâni. Și da, mie mi se pare normal să fi fost așa! De ce? Pentru că nu știam cu ce se mânăncă programul de după-amiază. Nu aveam nicio idee despre rutina micuților, despre cum reacționează fiecare la somn, la trezit, la îmbrăcat și dezbrăcat, la mâncat gustarea și la lucrul cu materialele din altă clasă; căci da, clasa în care petrec timpul după-amiaza este diferită de cea în care lucrează dimineața.

Așa că în ziua aceea am ajuns terminată acasă, stoarsă de orice urmă de vlagă. Mergeam prin casă ca cetățeanul turmentat, încercând să nimeresc patul înainte să mă prăbușesc. Dar ajunsă în pat, am căscat ochii în tavan și am încercat să-mi construiesc o strategie proprie prin care să mă pot descurca cu ei în zilele următoare. Repet, o strategie PROPRIE! Atâta timp cât nu am avut un manual de instrucțiuni lângă mine, care să mă ghideze pas cu pas în realizarea programului de după-amiază, a trebuit să mă gândesc eu la o metodă prin care să mă organizez cu cei mici, în așa fel încât să îndeplinesc toate sarcinile și să nu plec de acolo cu părul creț.

18670984_10155359993598988_9028585765334739484_n

Drept urmare, am procedat cum am considerat eu că este mai bine, în așa fel încât să reușesc să îi adorm pe copii, să-i trezesc pe unii la timp pentru cursurile opționale, fără să le deranjez somnul celorlalți, să îi ajut cu îmbrăcarea pe cei care nu se descurcau dar să-i încurajez totodată să acționeze și singurei, să le ofer gustarea, apoi să îi îndrum spre materialele din clasă. În fiecare zi m-am asigurat că toți au mâncat la prânz, că toți au dormit, băut apă, mers la toaletă înainte de somn și după, că toți au luat gustarea și că toți au ajuns întregi acasă.

Da, s-a întâmplat ca un copil să nu doarmă aceste două săptămâni. A stat liniștit în pat dar nu a închis un ochi. Dar nici acasă acest copil nu doarme iar singura care a reușit să-l facă să doarmă a fost colega mea. Numai că nici cu ea nu a dormit din prima zi! A durat ceva până să se întâmple asta…

Da, s-a întâmplat să-l mut pe cel care stătea în pătuțul de lângă el, pentru că vorbeau în loc să doarmă și dacă ieșeam din clasă să mă duc la toaletă, țopăiau amândoi în pat, trezindu-i și pe ceilalți, care li se alăturau în „marea țopăială”.

Da, s-a întâmplat să își uite câte un copil vreo bluziță sau șapcă la grădiniță și să o recupereze a doua zi. S-a întâmplat să rămânem și cu hăinuțe ale căror aparținător nu a fost descoperit nici în ziua de azi.

Dar hai să fim serioși! Asta nu este din cauză că nu mi-am făcut eu treaba bine și că nu am acționat eu cum trebuia. Eu mi-am dat silința și am încercat să fac totul ca la carte, în așa fel încât să nu le stric rutina micuților doar pentru că a mea colegă nu era și eu îi țineam locul. Nu am putut să mă transform în ea, căci fiecare are personalitatea și metodele sale. Și, repet, nu e ca și cum aș fi avut vreun manual de instrucțiuni care să-mi indice reacțiile fiecărui copil la somn și cum trebuie procedat ca să nu existe probleme.

18670811_10155356162063988_6755544013769228298_n

Și la urma urmei, oricât m-am străduit eu, copiii tot au simțit o schimbare în rutina lor. Era alt om care îi însoțea la somn, la masă, la îmbrăcat și dezbrăcat. Era normal să se comporte diferit și să reacționeze diferit la mine, față de cum reacționau la colega mea. Mai ales în primele zile, când ei erau debusolați de schimbare și eu încercam să mă familiarizez cu noul program.

Probabil vă-ntrebați ce-mi veni cu acest text, mai ales când am spus că prefer să fac haz de necaz. Au început să apară plângeri printre părinți, plângeri pe care nu le-am auzit din gura lor. Nu au venit să-mi spună mie, personal, ce i-a deranjat, ce consideră ei că nu am făcut cum trebuie, ci pur și simplu au început să se plângă altor persoane.

Și pentru că nu sunt făcută din piatră, mă dor aceste reacții. Mă doare să văd că la cât am muncit în zilele acelea, aceste persoane nu vor să vadă decât ce nu a ieșit perfect. Nu vor să vadă decât că în prima zi au țopăit 5 copiii în pat, cât m-am dus eu la toaletă și o fetiță n-a avut părul prins în parc; fără să se gândească și la ultimele zile, când știam deja lângă cine trebuie să stau mai mult ca să adoarmă, pe cine să verific din 10 în 10 minute, ca să nu se trezească țipând și plângând de la coșmaruri, pe cine să verific să nu facă febră și tot așa…

Multe lucruri nu se văd, atunci când pretențiile încețoșează realitatea! Dar noi, educatorii, nu suntem roboți! Suntem oameni care poate mai omit anumite lucruri și poate avem și noi nevoie de o perioadă de acomodare cu anumite cereri-bonus. Atunci când ai deja o listă de sarcini de îndeplinit, cele care vin pe margine nu devin automat priorități.

Și urăsc din tot sufletul reacția superioară de tipul „cealaltă face mai bine”. Da, face mai bine pentru că asta face de ani de zile! Eu am 0 experiență singură la programul de după-amiază și nu am avut niciun instructaj la început!

Nici la programul de dimineață nu am fost pricepută din prima. Nu m-am născut învățată! Am prins din mers și a naibii să fiu dacă nu sunt mândră de asta!

Noroc de celelalte doamne din grădiniță care m-au mai ajutat atunci când au văzut că încep să clachez și mi-au oferit sprijin și sfaturi. Da, lor le mulțumesc pentru înțelegere și pentru umărul întins!

Dar celor care doar știu să critice de pe margine și să se plângă la niște lucruri chiar mărunte, din punctul meu de vedere, le recomand să se pună un pic în locul meu, să facă totul perfect și abia apoi să își dea cu părerea!

Eu chiar sunt mândră de mine că am reușit să fac asta, să am grijă de atâția copii, fără ca vreunul din ei să pățească cu adevărat ceva. Dar mi-aș dori din tot sufletul să aud reproșurile din gura celor care le simt și nu să le primesc ca pe niște cuțite în spate. Căci suntem oameni și orice problemă se poate rezolva discutând.

sursa foto: pinterest.com

Lansarea cărții „Femei perfect de imperfecte” – un vis devenit realitate

Atunci când unul din visurile tale devine realitate, amalgamul de emoții care te învăluie este copleșitor!

DSC_0465

Totul a început de la o idee minunată, venită din partea fetelor cu care scriu la Belvarevistă online pentru femei perfect de imperfecte: cum ar fi să scriem o carte? Cum ar fi să ne mutăm ideile din online în offline? Gândul ne-a surâs tuturor și ne-am apucat de treabă. Ce-i drept, celelalte fete au fost mai harnice decât mine și au terminat de scris capitolele lor înainte ca mie să-mi vină măcar o idee despre ce aș putea concepe. Ca să fiu sinceră, am avut câteva clipe când chiar credeam că voi renunța la proiect, că mă voi retrage din Belva, pentru că inspirația mă abandonase de tot.

Dar tot ele, fără să știe, m-au impulsionat să-mi pun povestea pe hârtie. Am citit capitolele lor și mi-am zis: „Da, am trecut și eu prin momente de cumpănă, am avut și eu experiențe extraordinar de plăcute și incredibil de crunte, despre care aș putea scrie.” Și m-am apucat de scris!

DSC_0443

Capitolul meu din cartea ”Femei perfect de imperfecte” a fost scris într-o singură zi. M-am așezat la laptop și mi-am spus că nu mă ridic din fața lui până nu termin. Mi-am cules amintirile, mi-am deschis toate sertarele sufletului și am așternut în 26 de pagini tot ce am considerat că merită citit. Am scris despre viața sentimentală, despre cum mi-am găsit sufletul pereche din prima dar am făcut marea greșeală să-l dau la o parte, crezând că va răsări în viața mea cineva mai bun, care să-mi ofere mai multă fericire; am scris despre regăsirea noastră și cum am așteptat ani de zile pentru a-l avea din nou în brațele mele; am scris și despre moartea tatălui meu, care m-a distrus pe interior dar m-a și împins de la spate, spre un alt drum, spre o altă meserie, pe care am ajuns să o iubesc; și, nu în ultimul rând, am încercat să transmit ideea că orice rău duce la bine, că orice șut în fund e un pas înainte și că atunci când te simți ajuns la pământ, tot ce-ți rămâne de făcut e să te ridici, să te scuturi și să mergi mai departe.

Câteva din cuvintele acestea am reușit să le rostesc și în discursul meu, ieri, la lansarea cărții. Nu știu cât de coerentă am fost, cât de tare mi-a tremurat vocea, dar știu că am simțit din partea tuturor celor prezenți acolo o energie extraordinară, o energie care m-a cuprins de la călcâie la ultimul fir de păr din creștetul capului. M-a ajutat să mă bâlbâi mai puțin și să prind curaj mai mult și vinul delicios de la Vinimondo. Înainte să urcăm pe „scenă”, ne-a fost oferit câte un pahar de vin de către Valentin Ceafalău, cel care a dat și startul la eveniment.

DSC_0450

Pășisem pe terasa localului Bistro Felix, din Iași, cu un singur gând: „Alexandra, trebuie să te ții pe picioare!”. Dar am văzut-o pe Andreea Ignat cum și-a deschis brațele cu lacrimi în ochi și am renunțat la orice scut, dând frâu liber emoțiilor. Mi-a părut bine să le revăd pe Belvele din gașca veche și să le cunosc pe minunatele Belve noi. Am avut un nod în gât și un ghem în stomac pe tot parcursul lansării, dar faptul că i-am avut alături de mine și pe mama mea și prietenul meu, m-a făcut să-mi țin echilibrul și să fac față tuturor trăirilor.

Iar despre clipa când am dat autografe, ce pot să spun? Nu credeam că mai există sentiment pe care să nu-l fi întâlnit. Bănuiam că e grozav să scrii dedicații oamenilor care sunt interesați de creațiile tale, dar nu îmi imaginam că este atât de înălțător, de încurajant, de inspirant! Mi-aș fi dorit să pot concepe pentru fiecare om care mi-a cerut autograful, un alt text, care să se muleze pe propria sa personalitate. Dar pentru că nu-i cunoșteam și pentru că am avut momente când mintea mi s-a blocat de la atâtea emoții, nu am reușit să fac asta. M-am uitat în ochii lor și am încercat să nu scriu bălării. Sper că am și reușit!

DSC_0513

Vreau să le mulțumesc celor care și-au făcut timp și au venit acolo, celor care ne-au susținut de pe margine, celor care m-au sunat să mă felicite și mi-au trimis mesaje pozitive dar și celor care nu au crezut în acest proiect, care l-au privit ca pe ceva irealizabil sau ca pe ceva trecător! Pentru că în viață nu ești înconjurat doar de susținători, trebuie să le mulțumești și criticilor; căci fără ei, n-ar mai fi haios.

DSC_0046 DSC_0056

sursa foto: Carmen Păun, una din minunatele belve

Telecredit.ro – plasa mea de siguranță financiară și anti-căprioare

black-friday-meme-tv

Chiar dacă a trecut ceva timp de la isteria cumpărăturilor, cunoscută și drept „Black Friday”, tot nu pot să-mi șterg din minte clipele pe care le-am petrecut căutând un televizor potrivit pentru noua mea locuință. Nu căutam cine știe ce navă spațială care să-mi acopere tot peretele + 50% din peretele vecinului, dar voiam un televizor la care să văd subtitrarea de pe fotoliu, fără ochelari. Nu căutam cine știe ce promoție fenomenală, nu mă așteptam să primesc pe lângă televizor și un Xbox, un sistem audio 5.1 și un pitic de sufragerie, care să-mi recomande posturile potrivite stării mele de spirit și să-mi manevreze telecomanda. Voiam doar un televizor pentru care să nu-mi vând un rinichi și să fiu nevoită să mânânc pâine cu gem un an de zile.

Și într-o seară neagră de vineri, am plecat cu prietenul de mână spre un magazin la ieșirea din oraș, unde am zis noi că n-ar fi chiar așa aglomerat și am putea găsi ceva pe placul nostru. Nu vreau să-i fac reclamă, pot doar să spun că începe cu M și se termină în ”etro”. Ajunși acolo, am descoperit că intuiția nu ne înșelase: erau 20 de oameni în tot magazinul, cu tot cu angajați. „Lux, tăticule!” ne-am spus amândoi și ne-am zâmbit mulțumiți, gândindu-ne că vom pleca în maximum jumătate de oră, cu tot cu televizor. 

Am pășit spre raionul cu pricina și am constatat că cea mai bună variantă era să luăm „dispozitivul fericirii puerile” în rate, întrucât portofelul se ascunsese bine în geantă și refuza să iasă la lumină, de rușine. Așa-i el, pudic… nu-i place să se arate gol în fața lumii.

Prietenul meu, la fel de rușinos ca portofelul, mi-a dat un cot și m-a rugat să întreb un angajat cum trebuie să procedăm pentru a achiziționa televizorul mult dorit. Am scanat încăperea și undeva în zare am descoperit o mândră căprioară ce purta în piept o legitimație a magazinului cu pricina. M-am îndreptat spre ea și după o discuție zâmbitoare, am aflat că era posibil să luăm televizorul în rate și că ea însăși se ocupa de aspectul acesta.

M-am consultat cu iubitul și ne-am îndreptat amândoi spre biroul pentru credit. I-am predat ștafeta conversației lui, întrucât era dornic să facă împrumutul pe numele său și am stat cumințică pe scaun. După ce i-a dat toate datele necesare stimatei domnișoare, aceasta a început să dea clickuri disperate pe același buton, spunându-ne că mai trebuie să așteptăm câteva clipe, întrucât „programul este suprasolicitat în perioada asta”. Am dat să-i zâmbesc a înțelegere și să-i menționez că nu e nicio problemă, moment în care am observat că eu ieșisem total din schemă. Figura mea drăgălașă nu mai prezenta interes, căprioara fiind acaparată total de prezența încărcată de masculinitate a iubitului meu.

În primă fază m-am simțit mândră. Aveam lângă mine așa frumusețe de bărbat, încât mândruței i se înmuiase mâna pe mouse. A crescut sufletul în mine!

Dar câteva clipe mai târziu, am simțit, brusc, nevoia să-i fac domnișoarei tastatura guler și monitorul joben. După ce a constatat că banca nu îi poate acorda împrumutul prietenului meu, s-a întors cu o sprânceană ridicată spre mine și mi-a zis duios, în timp ce-și gâdila un cercel:

– Dacă doriți dumneavoastră să-l ajutați pe domnul să-și cumpere televizorul, putem încerca așa! Deși eu mai am puțin și ar trebui să ies din tură, aș putea face o excepție, pentru a-l ajuta, dacă doriți și dumneavoastră să-l ajutați.

Probabil în ochii mei s-a citit dorința de a-i oferi stimatei un ajutor drept din fundul grădinii, căci a lăsat privirea în jos și a înghițit în sec.

– Da, aș dori să-l ajut! am răspuns eu, mergând pe același scenariu și păstrând un zâmbet politicos pe chip.

5f976dfd5c3cd7c5e1efb758fb6457f3

I-am oferit buletinul și toate datele necesare și am ajuns, din nou, în punctul în care domnișoara dădea click după click pe același buton, ce refuza să o bage în seamă.

– Dacă tot mai stăm și așteptăm, mă duc să mă uit la o saltea pentru pat. mi-a spus prietenul meu, ridicându-se de pe scaun.

– Ah, ce-aș vrea și eu o saltea aici lângă mine! Să mă întind pe ea și să dorm, sau măcar să mă relaxez puțin că nu mai pot de dimineață! a simțit nevoia să adauge scumpa domnișoară.

Mi-am dat două palme imaginare, gândindu-mă că mi se pare, că domnișoara vrea doar să fie amabilă, că am eu probleme cu gelozia și că ar trebui să mă liniștesc, că doar eu plec cu el acasă și nu ea, oricât de guralivă ar fi.

Numai că timp de patru ore, cât am stat cu fundul pe scaunul acela nenorocit de la biroul pentru credite, am văzut-o pe căprioară cum părăsea teritoriul profesionalismului și îi povestea prietenului meu toată experiența ei de când se angajase la banca respectivă, cum muncea ea, mititica, de dimineață până seară, în weekend și-n vise, cum nu mai avea viață personală și nu mai știa ce-nseamnă să te distrezi; ignorând, totodată, prezența mea din cadrul acțiunii.

M-am ridicat de vreo două ori, m-am dus la raionul cu cărți, am luat una și m-am întors pe scaun, am răsfoit-o, făcând tot posibilul să îi ignor înțepăturile și să-mi păstrez calmul. Dar căprioara a pulsat și a insistat să-mi ridice tensiunea, întinzând în dreptul meu un castron cu două bomboane, fără să-și ia privirea de la al meu iubit:

– Ia o bombonică, să te mai îndulcești!

Nu mă simt eu mare doamnă, nu am pretenții să mi se vorbească cu „dumneavoastră” dar în momentul acela am vrut să îi bag bomboanele pe gât cu tot cu castron. Să-i lustruiesc esofagul în așa hal încât să mănânce tot restul vieții numai sare și să i se pară tot dulce. Am zâmbit, însă, și i-am răspuns doar cu „Nu, mulțumesc! Mai durează mult?”.

Căprioara nu s-a lăsat. A mai băgat o fisă, vrând să-i demonstreze iubitului meu sacrificul suprem:

– Eu sunt dispusă să mai aștept jumătate de oră, 45 de minute, să rezolvăm cu creditul în seara asta și să puteți pleca cu televizorul. Depinde doar de dumneavoastră dacă mai doriți să așteptați. Văd că domnul ar fi dispus și el.

Am zâmbit din nou și am acceptat să mai așteptăm puțin.

– Dacă nu și nu, o să îl sun eu pe domnul mâine și vine dimineață să rezolvăm.

Atunci am cedat și zâmbetului i-a luat loc privirea mea de „mai du-te-n moaș-ta pe gheață cu patinele ruginite!”. Stimata mândruță s-a simțit probabil, pentru prima oară, cu musca pe căciulă și s-a corectat:

– De fapt, o să vă sun pe dumneavoastră, căci am numărul aici în baza de date.

Am plecat în seara aceea, fără televizor, după ce am așteptat patru spre cinci ore să îmi fie acordat creditul, fără succes, deși fusese aprobat:

– Nu intră banii. Dacă nu intră, nu intră…

Am revenit a doua zi și, spre surprinderea nimănui, am mai stat două ore cu fundul pe același scaun, deoarece:

– mândruța a introdus greșit prețul televizorului în baza de date și a trebuit să refacă contractul;

– mândruța nu-și găsea pixul și a început să facă o criză de isterie, țipând la colegii ei să-i aducă „un nenorocit de pix”;

– mândruța a vorbit la telefon cu o prietenă de-a ei și i-a povestit că merge greu treaba și va întârzia la întâlnire, pentru că „nemernicii ăia de colegi îi fură toate pixurile și a căutat jumătate de oră un pix în tot magazinul”;

– mândruța își lăsase părul desprins de data aceasta și se dăduse cu rimel, iar șuvița numărul paișpe îi venea în ochi și se împletea cu două, trei gene, de la colțul ochiului stâng, fapt care îi distrăgea atenția o dată la câteva secunde.

E lungă povestea, știu, și vă cer mii de scuze pentru frustrarea acumulată atunci și vărsată acum! Dar acela a fost momentul când mi-am spus că nu voi mai lua credit în vecii vecilor, Amin!

Însă, am descoperit o modalitate de a face un împrumut rapid – un credit nebancar:

  • fără bătăi de cap și nervi călcați în picioare;
  • fără timp petrecut cu fundul pe un scaun, într-un magazin la capătul orașului;
  • fără dobândă;
  • fără acte;
  • fără căprioare ce au băut prea mult din fântâna cu tupeu.

logo_vectorial_Telecredit_cu_slogan.-300x152

Am descoperit plasa mea de siguranță financiară și emoțională: Telecredit.ro. Apelând la acest serviciu, nu este nevoie decât să fiu conectată la internet și dispusă să completez un formular. Așa că dacă îmi voi mai dori să achiziționez vreun produs și portofelul se va ascunde, din nou, de mine, în adâncul genții, voi apela la un credit rapid online. Astfel, voi evita situațiile neplăcute și-mi voi rezolva și problema financiară.

Photo-1

Acest text a fost scris pentru proba 12 a concursului Spring Superblog 2017.

sursa foto: pinterest.com; super-blog.eu

Casa din vis – Tot AIA e!

Când ești în concediu medical de aproape două săptămâni și n-ai mai părăsit apartamentul nici până la magazin să cumperi pâine, mintea ta începe să o ia razna. Te plimbi dintr-o cameră în alta, te ridici din pat ca să te așezi pe canapea și te ridici de pe canapea, ca să te așezi pe wc. Te uiți pe geam și vezi că soarele nu mai face mofturi și nu se mai ascunde printre nori și parcă ți se face dor să simți mângâierea razelor sale pe obraji.

C-așa-i omu: când trebuie să umble prin oraș, ar vrea să stea acasă și să lenevească și când e nevoit să sta acasă, parcă ar vrea să umble prin oraș.

Și nu știu dacă a fost efectul atâtor medicamente băgate în sistem sau pur și simplu așa joacă mintea mea când e plictiseala-n toi dar într-o seară, m-am întins pe covorul din sufragerie și am privit ploaia cum bătea în velux, gândindu-mă cum ar fi fost perioada asta de izolare la domiciliu, dacă locuiam la casă.

Nu mă gândeam la o casă în oraș, bineînțeles; căci oricum n-am să înțeleg niciodată de ce ai da un apartament la oraș, pentru o casă situată tot printre blocuri. Îmi imaginam o casă undeva la munte, să fie înconjurată de natură, de verde, de miros proaspăt care-ți pătrunde până-n suflet și-ți provoacă usturimi la nări. Să mă întind, la fel, pe un covor, în sufragerie, să deschid ușa principală și să văd printre degetele de la picioare norii tăiați de vârful muntelui.

Și cum stăteam și meditam, mintea mea a dat play la o melodie de la Hara: AIA e, ye, ye, viața-i dată pe repede și cum o dai, cum n-o dai tot nu e cum e/ AIA e, ye, ye, nu e clar nu e limpede că viața trece, doar una e și e, tot AIA e!”. Am zâmbit în timp ce fredonam, căci eram surprinsă de ce conexiuni face creierul meu uneori: AIA Proiect era un birou de proiectare de care aflasem la un concurs de bloggeri, zis și Superblog. Cu ce se ocupa? Cu proiecte case bineînțeles!

aia-proiect

M-am ridicat la verticală și mi-am luat laptopul în brațe. Ca un blogger cu prea mult timp liber pe mâini ce eram, am început să-mi caut de lucru. Dacă tot nu puteam părăsi apartamentul, măcar puteam să visez la un proiect pentru viitor.

Ca să îmi construiesc o casă la munte aș fi avut nevoie de un teren. Dar cum n-am nicio Mătușa Tamara prin arborele genealogic și nici n-am câștigat încă la loto, singura variantă pentru a nu mă dezumfla de la bun început a fost să dau „skip” la pasul acesta; să mă gândesc cum o făceam prin liceu, la matematică: să presupunem prin absurd că o să fac mulți bani din blogging și o să-mi cumpăr teren la munte.

Dacă am trecut cu bine de pasul acesta, am început să iau în considerare următoarea etapă: găsirea unui proiectant care să-mi ușureze munca. Un om căruia să-i pese de timpul și de banii mei și să-mi ofere calitatea cea mai bună pentru suma de care dispun. Căci dacă tot sacrific pușculița, măcar să merite efortul. În acest caz, serviciile echipei AIA Proiect m-ar scuti de multe probleme:

  • m-ar ajuta să aleg un proiect de casă adaptat necesităților mele, chiar personalizat în funcție de orice moft pe care l-aș putea avea;
  • m-ar ajuta în obținerea certificatul de urbanism, asigurându-mi dobândirea autorizației de construire;
  • m-ar ajuta să fructific fiecare avantaj dat de amplasarea terenului și să camuflez dezavantajele, în mod eficient;
  • m-ar ajuta să găsesc constructori profesioniști, care să se muleze pe dorințele și așteptările mele;
  • m-ar ajuta să găsesc furnizori capabili să-mi ofere materiale de calitate și la un preț avantajos.

Acum că visul îmi era pe jumătate îndeplinit, urma să-mi imaginez cum ar fi arătat casa ideală – locul unde aș fi putut să evadez când mi se punea pata pe tot. Dacă blogul mi-l transformasem într-o grădină, în care apar și trandafiri și buruieni; aveam nevoie și de o casă, în care să intru atunci când e prea rece ploaia din grădină.

Nu m-am gândit la o casă prea înaltă. O casă cu un etaj și o mansardă mi-ar fi fost mai mult decât suficient. Să pășesc într-un hol micuț, decorat cu câteva tablouri și glastre cu flori. În stânga să fie sufrageria, locul unde să mă strâng seara cu iubitul, prietenii, familia și să depănăm amintiri, să jucăm jocuri și să creăm alte amintiri noi. În dreapta, să fie bucătăria. Cu multe dulapuri pentru depozitarea tuturor oalelor și țucalelor, căci întotdeauna am avut problema asta a spațiului. În mijlocul bucătăriei să fie o masă mare, încăpătoare pentru toți cei care vor dori să guste din bucatele noastre. Lângă bucătărie, ar fi ideal să avem o toaletă, ca să nu fim nevoiți să urcăm la etaj, de fiecare dată când ne pălește vreo nevoie.

La etaj să fie dormitoarele, decorate cât mai minimalist dar neapărat cu un dressing, unde să-mi depozitez toate hainele de care nu reușesc să mă despart, indiferent de cât de vechi ar fi sau cât de rar le folosesc. Fiecare dormitor să aibă baie proprie, ca să evităm eventualele blesteme ale musafirilor, atunci când stăm prea mult scufundați în cadă.

Iar mansarda să fie locul meu. Să aibă un birou situat în  mijloc, unde să mă așez și să-mi aștern gândurile în scris. Geamul să fie musai rotund, cu pervazul suficient de lat încât să mă pot întinde pe el, cu o pernă în spate și o carte faină în mână. Iar pereții să fie acoperiți de rafturi pe care să-mi așez colecția de cărți.

Casa ar avea și o curte imensă, cu un foișor și ieșire la un lac, unde să poată pescui prietenul meu. O grădină reală n-ar fi nici ea de prisos, iar în aceasta nu ar avea loc buruienile, ci doar trandafirii.

Cu detaliile acestea în minte, am accesat site-ul biroului de proiectare AIA Proiect și am încercat să-mi fac o idee despre cum ar arăta casa din vis. Nu am reușit să introduc toate datele pe care le aveam în minte dar am văzut că eventualele modificări la un proiect de casă sugerat de ei sunt gratuite. De asemenea, dacă aș alege acel proiect prezentat de ei, acesta ar include toate cele trei capitole importante proiectării unei case:  Proiect Arhitectură, Proiect Rezistență și Proiect Instalații.

This slideshow requires JavaScript.

M-am trezit din visare în noaptea aceea dar o idee mi-a rămas conturată în minte. Las’ că mă fac eu blogger mare și îmi construiesc casa visurilor mele! Și-atunci să vezi texte scrise, din mansardă, din foișor, din mijlocul grădinii de trandafiri!

Acest text a fost scris pentru proba 11 a concursului Spring Superblog 2017.

sursa foto: aia-proiect.ro

Ștrumpfița la cratiță

„Ștrumpfița mea gospodină!” mă lăuda mama, pe la 6-7 ani, când mă vedea că-mi strâng lucrurile de prin cameră. Nu se întâmpla asta foarte des, dar când se întâmpla mama era tare mândră de mine.

Anii au trecut, „Ștrumpfița” a crescut și s-a mutat la casa ei, unde a trebuit să devină gospodină cu adevărat, fie că i-a convenit, fie că nu. A învățat cum se manevrează mopul și mașina de spălat, a descoperit că aragazul nu mușcă dacă vrei să gătești ceva pe el și a dobândit curaj să deschidă chiar și cuptorul.

Ștrumpfița nu gătește în fiecare zi. Dacă stau bine să mă gândesc, Ștrumpfița refuză să gătească în zilele care se termină în „i”. Dar și când o face, iese o mâncare așa bună că te ștrumpfo-lingi pe toate degetele de minim două ori!

O singură dată a reușit s-o ștrumpfească în așa hal încât a zis că nu mai calcă în bucătărie o perioadă. Nu a dat foc la casă, nu a ars mâncarea, nu a băgat panica-n vecini! Doar că tot pe ce punea mâna, refuza să stea și o lua la ștrumpfo-sănătoasa, pe sub masă, pe sub dulap, pe gresie. Din Ștrumpfița (Smurfette) se transformase în „Bleguțul” (Clumsy).

În primă fază a scos din ștrumpfo-ngelator un piept de pui congelat. L-a băgat la microunde și a pregătit tigaia. Când s-a auzit ștrumpfo-sunetul magic al cuptorului cu microunde, a scos pieptul și l-a pus pe tocător. A luat cuțitul din ceramică din ștrumpfo-sertar și și-a adus aminte de vorbele iubitului ei ștrumpf: „Ai grijă să nu scapi cuțitul pe jos, că-i sare vârful!”. L-a strâns cu putere și a dat să taie prima bucată din pieptul de pui, moment în care printr-o „extorsiune a unui degajament al unei construcții în apă” cuțitul i-a ștrumpfo-sărit din mână și a ștrumpfo-aterizat direct pe gresie.

Ștrumpfița a închis ochii și a început să spună toate ștrumpfo-rugăciunile pe care le știa: „Papa Ștrumpf al nostru care ești în ciupercă/ Sfințească-se ștrumpfii tăi/ Vie Ștrumpfăția ta…” precum și „Ștrumpf, Ștrumpfel al meu, Ce mi te-a dat Ștrumpfozeu…” 

Apoi, și-a făcut curaj și a aruncat o privire spre cuțit. Era clar. Dădu-se cu bâta-n ștrumpf! Vârful cuțitului dispăruse, fără urme de întoarcere…

A luat cuțitul de pe jos și l-a aruncat în chiuvetă, țipând: „Du-te-n ștrumpfu meu!”.

Și-a spus că e doar un ghinion și a continuat să ștrumpfo-gătească. Totul părea să meargă ca pe ștrumpfi, iar Ștrumpfița era foarte entuziasmată. Cânta și dansa în timp ce amesteca în tigaie pieptul de pui și legumele și era convinsă că nu se va mai întâmpla nimic rău. Doar nu putea să dea cu ștrumpfii-n fasole de două ori în aceeași zi.

Dar astrele nu au ținut cu ea și în secunda doi, a văzut capacul de la tigaie cum își ia avânt și zboară în aceeași direcție în care zburase și cuțitul. Și dacă acesta era deznodământul era ștrumfastic! Dar când a dat de gresie, capacul s-a zbârlit în așa hal încât și-a împroșcat sticla în toată bucătăria.

Ștrumpfița și-a pus o mână-n șold și a închis aragazul. Se resemnase cu gândul că nu era ziua ei norocoasă și nu voia să mai facă alte belele. Deh, omului sărac nici ștrumpfii nu-i trag…

A luat ștrumpfo-mobilul din poșetă și l-a sunat pe Ștrumpful Șef de Trib:

– Dragul meu, ți-am mai spus cât de mult te ștrumpfesc?

– Ce-ai făcut, de ai vocea asta mieroasă, Ștrumpfițo?

– Am stricat cuțitul pe care l-ai cumpărat tu și am spart și capacul de la tigaie! Nu mă certa…

– Asta e. Nu te descuraja! Ai o zi mai proastă… și ce faci bun de papă?

– Ei fac bun? Nu mai fac nimic… o să mai gătesc eu la paștele ștrumpfilor!

O bună perioadă de timp Ștrumpfița nu s-a mai atins de tigăi și cuțite iar Ștrumpful Șef a preluat controlul ștrumpfo-bucătăriei, salvând restul oalelor și țucalelor de la o moarte ștrumpfo-sigură!

afis-mic-Strumpfi

Și pentru că dintotdeauna mi-au plăcut ștrumpfii și am urmărit toate desenele animate și toate filmele de aventură și comedie, în care ei erau protagoniștii, nu voi rata nici ultimul film: „Smurfs: The Lost Village (Strumpfii: Satul Pierdut)”, care va fi lansat în România pe 31 martie 2017, după cum ne anunță cei de la InterComFilm.

Astăzi chiar am revăzut primele două animații: The Smurfs și The Smurfs 2 și m-am amuzat teribil. Și chiar dacă filmul cel nou nu este realizat în același stil, ci este concentrat 100% pe viața ștrumpfească, fără teleportări în New York și ștrumpfi care folosesc tehnologia pentru a-și salva pielea, sunt convinsă că-l voi savura la fel de mult.

Text scris pentru proba 10 a concursului Spring Superblog 2017, sponsorizată de InterComFilm.

Sunt Belvă! Sunt femeie perfect de imperfectă!

În toamna anului 2010 am făcut cunoștință cu Belva. I-am trimis câteva texte pe mail și am sperat să îi placă stilul meu de a scrie și să mă ia sub aripa sa. Dorința mi-a fost îndeplinită și la scurt timp am primit răspunsul: Belva mă voia parte din echipă!

De atunci am crescut împreună. Am trecut prin schimbări de look, prin schimbări de opinii, am râs și am plâns prin intermediul textelor noastre. Chiar dacă nu ne-am văzut la ochi prea des, relația a rămas una strânsă peste ani.

302437_10150306814073988_1280036701_n

Iar acum a venit momentul să ne rupem bucăți din suflet și să le împărtășim cu voi. Chiar dacă ne-am exprimat părerile sincere în scris de-a lungul timpului, poveștile care ne-au marcat și ne-au ajutat să ne ridicăm, să ne maturizăm, au rămas undeva în adâncul minții noastre. Le-am păstrat pentru un astfel de eveniment…

Le-am păstrat pentru „Femei perfect de imperfecte”, o minunăție de carte (vă spun drept!) care se va lansa duminica asta la Brașov. De ce „perfect de imperfecte”? Pentru că nu suntem femeile acelea de pe copertele revistelor, care vor să ascundă și să retușeze orice defect de pe chip, trup și suflet. Suntem mândre de calitățile pe care le avem dar și de imperfecțiuni, căci acelea sunt sarea și piperul din viețile noastre.

17554139_10154918459435923_8669799861012382333_n

Chiar dacă în ultima săptămână am fost bolnavă, slăbită și am uitat cum mai e să stai în poziție verticală, când am văzut afișul cu lansarea, am simțit un imbold de energie și sănătate cum îmi pătrunde în tot corpul.

Până pe 2 aprilie am tot timpul să mă pun pe picioare așa cum trebuie și să particip la cel mai fain eveniment de primăvara aceasta.

Vă las o părticică din capitolul meu de femeie perfect de imperfectă:

„Gestul a fost eroic. Mai ales că, în doar câteva minute, dintr-un capăt al trenului a început să se audă un mormăit îngrozitor, însoțit de o pereche de pantofi târșâiți pe podea. Am strâns pleoapele cu putere și am simțit cum, brusc, sângele îmi îngheață-n vene. Vali a pus o mână pe mine și mi-a șoptit să stau liniștită și să nu scot nici un sunet. Am aprobat din cap și am înghițit în sec, încercând să nu las nicio lacrimă să mi se prelingă pe obraz.

Deși toată întâmplarea nu a durat mai mult de un minut, mie mi-a părut o veșnicie. Ascultam mormăitul cum se apropie de locul unde eram noi și mă rugam ca ființa respectivă să mărească pasul, să plece mai repede și să nu ne facă nimic. Așa că am încercat să mă gândesc la lucrurile care mă făceau fericită: la familia mea, la prietenii mei și, nu în ultimul rând, la omul care mă ținea atunci în brațe, ocrotindu-mă. M-am gândit la prima noastră întâlnire, la primul sărut, la primul trandafir primit în dar de la el și la prima oară când am adormit cu capul pe pieptul său.”

perfecte3-1162x480

Sper să vă fi stârnit curiozitatea și să nu treceți nepăsători pe lângă ea, atunci când o veți vedea în librării!