Category Archives: Trandafirii din grădină

Serbarea piticoților – un moment de neuitat!

Anul acesta, serbarea de final de an școlar la grădinița unde muncesc eu a fost una cu totul și cu totul deosebită! Piticoții au fost îmbrăcați în costume populare și au fost atât de drăgălași încât te topeai privindu-i.

Ce-i drept, când am auzit care urma să fie tema serbării, m-am desumflat puțin, pentru că muzica populară nu e punctul meu forte; la primele repetiții chiar mă încurcam eu mai tare decât copiii. Dar încet, încet am dat de gust și a început să-mi placă să dansez hora cu piticoții. Mi se întâmpla, apoi, să ajung acasă și să fredonez „Alunelu, Alunelu, hai la joc!” în timp ce făceam curățenie.

19396723_10155448595938988_2877435800079673726_n

Începutul serbării a fost cu emoții, bineînțeles. Piticoții au pășit în zona „de scenă” pe rând, prezentând minunatele costume tradiționale și s-au așezat fiecare la scăunelul său. Unii au fost mai curajoși, alții au avut nevoie de un mic impuls (a.k.a o educatoare care să-i însoțească până la ochii curioși ai părinților) dar toți au fost la fel de drăgălași.

Cum ar spune o cunoștință de-a mea: era „cuteness overload” în atmosferă!

Apoi, au urmat cântecelele și horele. Mă uitam în jurul meu, la fiecare în parte și vedeam un amalgam de emoții pe chipurile lor: unii erau concentrați pe versuri și le cântau tare și „cu gura rotundă”, alții își studiau pantofii și se uitau cu jind spre public, așteptând cu nerăbdare clipa când vor putea „evada” în brațele părinților; unele fetițe erau absorbite de frumusețea fustițelor și se învârteau de mama focului; altele se mai așezau pe scaun din când în când, obosite de atâta joc și cânt.

Pentru că tentația era mare, nu am reușit să-i ținem pe toți pe scenă pe tot parcursul serbării, unii dintre ei zbughind-o între cântece să mai fure câte o îmbrățișare sau un pupic de la mami și de la tati. Partea mai dificilă era atunci când încercam să-i aducem înapoi, căci nu aveam niciun argument potrivit care să învingă dorința lor de a sta lipiți de părinți.

Nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul și am ajuns la momentul micilor „absolvenți”, care au primit în dar o carte cu dedicații de la fiecare educatoare și care ne-au încântat cu o melodie minunată, care mi-a activat glandele lacrimale: „Cele mai frumoase flori”. 

Am avut și eu un moment în limba engleză cu cei mici, constând în trei cântecele pe care le-am învățat de-a lungul anului și pe care ei le-au cântat de fiecare dată cu zâmbetul până la urechi: The wheels on the bus, 5 little monkeys și The Hokey Pokey Song. 

Dar momentul meu preferat din toată serbarea nu este nici pe departe cel pregătit de mine; nici măcar cel de final, la care am plâns pe înfundate, ci este vorba despre dansul irlandez, care mi s-a părut a fi cel mai delicios, haios și reprezentativ pentru energia lor debordantă.

Pot spune cu mâna pe inimă că aceasta a fost serbarea mea preferată, la care nu m-am mai stresat dacă nu au cântat toți la fel de bine, dacă nu au făcut toți pașii indicați, dacă s-au strâmbat în loc să cânte sau dacă au fugit în brațele părinților și asta pentru că am simțit în aer o energie pozitivă atât de pregnantă încât chiar nu avea cum să iasă ceva „prost”!

Părinții au fost încântați și ei de entuziasmul copiilor, de tot ceea ce au interpretat acolo, chiar dacă s-au mai încurcat pe alocuri. Toată munca lor a fost apreciată și asta mi-a dat o satisfacție enormă!

19397169_10155448576863988_4377577170671923118_n

sursa foto+video: arhiva personală

Din culisele #12hourswiththekids – Partea a doua – Drăgălășeniile

Pentru că în primul text am refulat și am golit paharul care se umpluse până la refuz, de data asta am ales să împart cu voi și câteva momente drăgălașe din culisele #12hourswiththekids. 

92f93e68f82548a113d8596690107ef8

Atunci când petreci jumătate din zi cu o clasă întreagă de piticoți, inevitabil te trezești râzând în hohote la auzul vreunei perle sau cu ochii înlăcrimați în urma vreunei declarații siropoase de tipul “doamna, ai pielea fină ca blănița unui cățeluș!”. 

Da, pe lângă clipele în care îți vine să urli și ți-ai dori să-ți mai crească două mâini și două picioare, ca să poți face față tuturor cerințelor celor mici, mai există și momentele în care îți vine să-i iei în brațe și să-i pupi centimetru cu centimetru.  

1f549a73a4074fa16f4f02fbd34578d3

Unul din acele momente era atunci când se așezau la masă, pentru a lua gustarea. Dacă unii se uitau cruciș la fructul din farfuria lor, dorindu-și cumva să-l transforme într-o  înghețată care să nu se termine niciodată, alții atentau mai mult sau mai puțin discret la farfuriile colegilor. Erau atât de haioși cum luau câte o cireașă sau o căpșună și o îndesau în gură înainte să termine de mestecat, încât îmi venea să îi filmez non-stop.

Și deliciul era și mai mare când îi vedeam după ce terminau, cum se ridicau de la masă cu zâmbetul până la urechi și tot până la urechi mânjiți de toate fructele din lume.

Bineînțeles, existau și la masă micile moftulețe:

– De ce nu mănânci mărul?

– Nu vreau coajaaa!

Curățam coaja și tot nu mânca.

– Acum de ce nu mănânci?

– Mami a zis să mănânc cu tot cu coajă!

– Iubita mea, ai zis că vrei fără coajă.

– Eu da. Mami nu!

– Uite, mâine o să mănânci cu tot cu coajă iar azi mănânci așa. Rămâne secretul nostru.

– Promiți, doamna?

– Promit!

La masa de prânz apăreau alte probleme drăgălașe:

– Doamna, taie-mi gălușca!

După ce i-o tăiam, observa că prietenul lui cel mai bun se chinuie să și-o taie singur.

– Doamnaaa, lui de ce nu i-o tai?

– El se descurcă.

– Păi și eu mă descurc!

– Ok. Data viitoare ți-o tai tu.

– Dar eu vreau data viitoare să fie azi!

c8493628a952291ca9e42539e4bf0339

Și bănuiesc că știți de efectul “puppy eyes”, căci ei știu cu siguranță. Își ridică în slow motion mutrița bosumflată din castron și deschid larg ochișorii, în timp ce buza de jos începe a tremura din ce în ce mai tare. Și pe măsură ce trec secundele, ochii li se umezesc iar obrajii li se înroșesc și eu, privindu-i, mă topesc!

Ce am făcut atunci? I-am mai dat copilului o gălușca și l-am lăsat să și-o taie singur.

Iar punctul culminant al zilei era întotdeauna la somnul de după masă. Se așezau cu toții pe scaunele din dreptul pătuțurilor și începea distracția cu dezbrăcatul. Erau atât de haioși cum încercau ei să-și scoată hainele singuri încât mi-era greu să nu râd un pic. Cei mai măricei reușeau din prima, iar cei mai mititei se ambiționau și ei. Unii cădeau de pe scaun, căci trăgeau prea tare de șosete sau de pantaloni și aterizau cu picioarele în sus, stârnind hohote de râs în tot dormitorul. Alții se încurcau în prea multe mâneci și se mișcau prin clasă cu bluza trasă peste ochi și cu mâinile întinse, de ziceai că filmează pentru Mumia Junior. Și mai erau și cei care uitau că pantalonii de pijama se îmbracă pe la picioare și bluza se trage pe cap. În unele zile era un adevărat carnaval înainte de somn. Fetele făceau piruete și-și imaginau că sunt prințese, băieții se luptau cu săbii invizibile; asta în timp ce “doamna” se chinuia să repoziționeze pijamalele pe trupurile micuților care nu se descurcau singurei.

Și când toți erau întinși în pat, se lăsa liniștea. Unii se mai jucau cu mânuțele până adormeau, alții își îmbrățișau jucăria de pluș, unii se suceau și răsuceau până se înfășurau ca niște clătite cu cearșaful iar alții adormeau instantaneu, de cum puneau capul pe pernă.

Bineînțeles că nici atunci nu scăpam de viclenii; de piticoți care se prefăceau că dorm și mai ridicau câte o jumătate de sfert de pleoapă, din când în când, și mă urmăreau printre gene, să vadă dacă plec sau nu.

Dar într-un final adormeau cu toții. Le priveam fețele senine și încercam să-mi aduc aminte de copilăria mea, de clipele când nici pe chipul meu nu se putea citi vreo grijă; când totul era mai ușor, mai pur, mai sincer; când supărările veneau și treceau într-o “clipită”.

Și naturalețe conturată mai frumos pe chip cum o aveau micuții atunci când se trezeau, eu nu concep să existe. Parcă abia se întorceau de pe un tărâm magic, unde se jucaseră cu toate personajele pe care le îndrăgesc și unde li se oferea fericire pe pâine. Erau atât de senini, de liniștiți și drăgălași, încât uitai tot ce te supărase/obosise până atunci în ziua respectivă.

În concluzie, pot spune că experiența de a sta două săptămâni, câte 12 ore pe zi cu micii piticoți a avut și părțile ei bune, care m-au făcut să merg mai departe și să nu renunț după prima zi. Chiar dacă au apărut cârcotași care mi-au stricat feng shui-ul pentru o clipă, am realizat că întotdeauna vor fi oameni care te vor critica. Tot ce trebuie să faci e să înveți din orice experiență câte ceva și să mergi mai departe cu fruntea sus. 

e3b793653d0103036b45b07ea8db4585

sursa foto: pinterest.com

Lansarea cărții „Femei perfect de imperfecte” – un vis devenit realitate

Atunci când unul din visurile tale devine realitate, amalgamul de emoții care te învăluie este copleșitor!

DSC_0465

Totul a început de la o idee minunată, venită din partea fetelor cu care scriu la Belvarevistă online pentru femei perfect de imperfecte: cum ar fi să scriem o carte? Cum ar fi să ne mutăm ideile din online în offline? Gândul ne-a surâs tuturor și ne-am apucat de treabă. Ce-i drept, celelalte fete au fost mai harnice decât mine și au terminat de scris capitolele lor înainte ca mie să-mi vină măcar o idee despre ce aș putea concepe. Ca să fiu sinceră, am avut câteva clipe când chiar credeam că voi renunța la proiect, că mă voi retrage din Belva, pentru că inspirația mă abandonase de tot.

Dar tot ele, fără să știe, m-au impulsionat să-mi pun povestea pe hârtie. Am citit capitolele lor și mi-am zis: „Da, am trecut și eu prin momente de cumpănă, am avut și eu experiențe extraordinar de plăcute și incredibil de crunte, despre care aș putea scrie.” Și m-am apucat de scris!

DSC_0443

Capitolul meu din cartea ”Femei perfect de imperfecte” a fost scris într-o singură zi. M-am așezat la laptop și mi-am spus că nu mă ridic din fața lui până nu termin. Mi-am cules amintirile, mi-am deschis toate sertarele sufletului și am așternut în 26 de pagini tot ce am considerat că merită citit. Am scris despre viața sentimentală, despre cum mi-am găsit sufletul pereche din prima dar am făcut marea greșeală să-l dau la o parte, crezând că va răsări în viața mea cineva mai bun, care să-mi ofere mai multă fericire; am scris despre regăsirea noastră și cum am așteptat ani de zile pentru a-l avea din nou în brațele mele; am scris și despre moartea tatălui meu, care m-a distrus pe interior dar m-a și împins de la spate, spre un alt drum, spre o altă meserie, pe care am ajuns să o iubesc; și, nu în ultimul rând, am încercat să transmit ideea că orice rău duce la bine, că orice șut în fund e un pas înainte și că atunci când te simți ajuns la pământ, tot ce-ți rămâne de făcut e să te ridici, să te scuturi și să mergi mai departe.

Câteva din cuvintele acestea am reușit să le rostesc și în discursul meu, ieri, la lansarea cărții. Nu știu cât de coerentă am fost, cât de tare mi-a tremurat vocea, dar știu că am simțit din partea tuturor celor prezenți acolo o energie extraordinară, o energie care m-a cuprins de la călcâie la ultimul fir de păr din creștetul capului. M-a ajutat să mă bâlbâi mai puțin și să prind curaj mai mult și vinul delicios de la Vinimondo. Înainte să urcăm pe „scenă”, ne-a fost oferit câte un pahar de vin de către Valentin Ceafalău, cel care a dat și startul la eveniment.

DSC_0450

Pășisem pe terasa localului Bistro Felix, din Iași, cu un singur gând: „Alexandra, trebuie să te ții pe picioare!”. Dar am văzut-o pe Andreea Ignat cum și-a deschis brațele cu lacrimi în ochi și am renunțat la orice scut, dând frâu liber emoțiilor. Mi-a părut bine să le revăd pe Belvele din gașca veche și să le cunosc pe minunatele Belve noi. Am avut un nod în gât și un ghem în stomac pe tot parcursul lansării, dar faptul că i-am avut alături de mine și pe mama mea și prietenul meu, m-a făcut să-mi țin echilibrul și să fac față tuturor trăirilor.

Iar despre clipa când am dat autografe, ce pot să spun? Nu credeam că mai există sentiment pe care să nu-l fi întâlnit. Bănuiam că e grozav să scrii dedicații oamenilor care sunt interesați de creațiile tale, dar nu îmi imaginam că este atât de înălțător, de încurajant, de inspirant! Mi-aș fi dorit să pot concepe pentru fiecare om care mi-a cerut autograful, un alt text, care să se muleze pe propria sa personalitate. Dar pentru că nu-i cunoșteam și pentru că am avut momente când mintea mi s-a blocat de la atâtea emoții, nu am reușit să fac asta. M-am uitat în ochii lor și am încercat să nu scriu bălării. Sper că am și reușit!

DSC_0513

Vreau să le mulțumesc celor care și-au făcut timp și au venit acolo, celor care ne-au susținut de pe margine, celor care m-au sunat să mă felicite și mi-au trimis mesaje pozitive dar și celor care nu au crezut în acest proiect, care l-au privit ca pe ceva irealizabil sau ca pe ceva trecător! Pentru că în viață nu ești înconjurat doar de susținători, trebuie să le mulțumești și criticilor; căci fără ei, n-ar mai fi haios.

DSC_0046 DSC_0056

sursa foto: Carmen Păun, una din minunatele belve

Casa din vis – Tot AIA e!

Când ești în concediu medical de aproape două săptămâni și n-ai mai părăsit apartamentul nici până la magazin să cumperi pâine, mintea ta începe să o ia razna. Te plimbi dintr-o cameră în alta, te ridici din pat ca să te așezi pe canapea și te ridici de pe canapea, ca să te așezi pe wc. Te uiți pe geam și vezi că soarele nu mai face mofturi și nu se mai ascunde printre nori și parcă ți se face dor să simți mângâierea razelor sale pe obraji.

C-așa-i omu: când trebuie să umble prin oraș, ar vrea să stea acasă și să lenevească și când e nevoit să sta acasă, parcă ar vrea să umble prin oraș.

Și nu știu dacă a fost efectul atâtor medicamente băgate în sistem sau pur și simplu așa joacă mintea mea când e plictiseala-n toi dar într-o seară, m-am întins pe covorul din sufragerie și am privit ploaia cum bătea în velux, gândindu-mă cum ar fi fost perioada asta de izolare la domiciliu, dacă locuiam la casă.

Nu mă gândeam la o casă în oraș, bineînțeles; căci oricum n-am să înțeleg niciodată de ce ai da un apartament la oraș, pentru o casă situată tot printre blocuri. Îmi imaginam o casă undeva la munte, să fie înconjurată de natură, de verde, de miros proaspăt care-ți pătrunde până-n suflet și-ți provoacă usturimi la nări. Să mă întind, la fel, pe un covor, în sufragerie, să deschid ușa principală și să văd printre degetele de la picioare norii tăiați de vârful muntelui.

Și cum stăteam și meditam, mintea mea a dat play la o melodie de la Hara: AIA e, ye, ye, viața-i dată pe repede și cum o dai, cum n-o dai tot nu e cum e/ AIA e, ye, ye, nu e clar nu e limpede că viața trece, doar una e și e, tot AIA e!”. Am zâmbit în timp ce fredonam, căci eram surprinsă de ce conexiuni face creierul meu uneori: AIA Proiect era un birou de proiectare de care aflasem la un concurs de bloggeri, zis și Superblog. Cu ce se ocupa? Cu proiecte case bineînțeles!

aia-proiect

M-am ridicat la verticală și mi-am luat laptopul în brațe. Ca un blogger cu prea mult timp liber pe mâini ce eram, am început să-mi caut de lucru. Dacă tot nu puteam părăsi apartamentul, măcar puteam să visez la un proiect pentru viitor.

Ca să îmi construiesc o casă la munte aș fi avut nevoie de un teren. Dar cum n-am nicio Mătușa Tamara prin arborele genealogic și nici n-am câștigat încă la loto, singura variantă pentru a nu mă dezumfla de la bun început a fost să dau „skip” la pasul acesta; să mă gândesc cum o făceam prin liceu, la matematică: să presupunem prin absurd că o să fac mulți bani din blogging și o să-mi cumpăr teren la munte.

Dacă am trecut cu bine de pasul acesta, am început să iau în considerare următoarea etapă: găsirea unui proiectant care să-mi ușureze munca. Un om căruia să-i pese de timpul și de banii mei și să-mi ofere calitatea cea mai bună pentru suma de care dispun. Căci dacă tot sacrific pușculița, măcar să merite efortul. În acest caz, serviciile echipei AIA Proiect m-ar scuti de multe probleme:

  • m-ar ajuta să aleg un proiect de casă adaptat necesităților mele, chiar personalizat în funcție de orice moft pe care l-aș putea avea;
  • m-ar ajuta în obținerea certificatul de urbanism, asigurându-mi dobândirea autorizației de construire;
  • m-ar ajuta să fructific fiecare avantaj dat de amplasarea terenului și să camuflez dezavantajele, în mod eficient;
  • m-ar ajuta să găsesc constructori profesioniști, care să se muleze pe dorințele și așteptările mele;
  • m-ar ajuta să găsesc furnizori capabili să-mi ofere materiale de calitate și la un preț avantajos.

Acum că visul îmi era pe jumătate îndeplinit, urma să-mi imaginez cum ar fi arătat casa ideală – locul unde aș fi putut să evadez când mi se punea pata pe tot. Dacă blogul mi-l transformasem într-o grădină, în care apar și trandafiri și buruieni; aveam nevoie și de o casă, în care să intru atunci când e prea rece ploaia din grădină.

Nu m-am gândit la o casă prea înaltă. O casă cu un etaj și o mansardă mi-ar fi fost mai mult decât suficient. Să pășesc într-un hol micuț, decorat cu câteva tablouri și glastre cu flori. În stânga să fie sufrageria, locul unde să mă strâng seara cu iubitul, prietenii, familia și să depănăm amintiri, să jucăm jocuri și să creăm alte amintiri noi. În dreapta, să fie bucătăria. Cu multe dulapuri pentru depozitarea tuturor oalelor și țucalelor, căci întotdeauna am avut problema asta a spațiului. În mijlocul bucătăriei să fie o masă mare, încăpătoare pentru toți cei care vor dori să guste din bucatele noastre. Lângă bucătărie, ar fi ideal să avem o toaletă, ca să nu fim nevoiți să urcăm la etaj, de fiecare dată când ne pălește vreo nevoie.

La etaj să fie dormitoarele, decorate cât mai minimalist dar neapărat cu un dressing, unde să-mi depozitez toate hainele de care nu reușesc să mă despart, indiferent de cât de vechi ar fi sau cât de rar le folosesc. Fiecare dormitor să aibă baie proprie, ca să evităm eventualele blesteme ale musafirilor, atunci când stăm prea mult scufundați în cadă.

Iar mansarda să fie locul meu. Să aibă un birou situat în  mijloc, unde să mă așez și să-mi aștern gândurile în scris. Geamul să fie musai rotund, cu pervazul suficient de lat încât să mă pot întinde pe el, cu o pernă în spate și o carte faină în mână. Iar pereții să fie acoperiți de rafturi pe care să-mi așez colecția de cărți.

Casa ar avea și o curte imensă, cu un foișor și ieșire la un lac, unde să poată pescui prietenul meu. O grădină reală n-ar fi nici ea de prisos, iar în aceasta nu ar avea loc buruienile, ci doar trandafirii.

Cu detaliile acestea în minte, am accesat site-ul biroului de proiectare AIA Proiect și am încercat să-mi fac o idee despre cum ar arăta casa din vis. Nu am reușit să introduc toate datele pe care le aveam în minte dar am văzut că eventualele modificări la un proiect de casă sugerat de ei sunt gratuite. De asemenea, dacă aș alege acel proiect prezentat de ei, acesta ar include toate cele trei capitole importante proiectării unei case:  Proiect Arhitectură, Proiect Rezistență și Proiect Instalații.

This slideshow requires JavaScript.

M-am trezit din visare în noaptea aceea dar o idee mi-a rămas conturată în minte. Las’ că mă fac eu blogger mare și îmi construiesc casa visurilor mele! Și-atunci să vezi texte scrise, din mansardă, din foișor, din mijlocul grădinii de trandafiri!

Acest text a fost scris pentru proba 11 a concursului Spring Superblog 2017.

sursa foto: aia-proiect.ro

Ștrumpfița la cratiță

„Ștrumpfița mea gospodină!” mă lăuda mama, pe la 6-7 ani, când mă vedea că-mi strâng lucrurile de prin cameră. Nu se întâmpla asta foarte des, dar când se întâmpla mama era tare mândră de mine.

Anii au trecut, „Ștrumpfița” a crescut și s-a mutat la casa ei, unde a trebuit să devină gospodină cu adevărat, fie că i-a convenit, fie că nu. A învățat cum se manevrează mopul și mașina de spălat, a descoperit că aragazul nu mușcă dacă vrei să gătești ceva pe el și a dobândit curaj să deschidă chiar și cuptorul.

Ștrumpfița nu gătește în fiecare zi. Dacă stau bine să mă gândesc, Ștrumpfița refuză să gătească în zilele care se termină în „i”. Dar și când o face, iese o mâncare așa bună că te ștrumpfo-lingi pe toate degetele de minim două ori!

O singură dată a reușit s-o ștrumpfească în așa hal încât a zis că nu mai calcă în bucătărie o perioadă. Nu a dat foc la casă, nu a ars mâncarea, nu a băgat panica-n vecini! Doar că tot pe ce punea mâna, refuza să stea și o lua la ștrumpfo-sănătoasa, pe sub masă, pe sub dulap, pe gresie. Din Ștrumpfița (Smurfette) se transformase în „Bleguțul” (Clumsy).

În primă fază a scos din ștrumpfo-ngelator un piept de pui congelat. L-a băgat la microunde și a pregătit tigaia. Când s-a auzit ștrumpfo-sunetul magic al cuptorului cu microunde, a scos pieptul și l-a pus pe tocător. A luat cuțitul din ceramică din ștrumpfo-sertar și și-a adus aminte de vorbele iubitului ei ștrumpf: „Ai grijă să nu scapi cuțitul pe jos, că-i sare vârful!”. L-a strâns cu putere și a dat să taie prima bucată din pieptul de pui, moment în care printr-o „extorsiune a unui degajament al unei construcții în apă” cuțitul i-a ștrumpfo-sărit din mână și a ștrumpfo-aterizat direct pe gresie.

Ștrumpfița a închis ochii și a început să spună toate ștrumpfo-rugăciunile pe care le știa: „Papa Ștrumpf al nostru care ești în ciupercă/ Sfințească-se ștrumpfii tăi/ Vie Ștrumpfăția ta…” precum și „Ștrumpf, Ștrumpfel al meu, Ce mi te-a dat Ștrumpfozeu…” 

Apoi, și-a făcut curaj și a aruncat o privire spre cuțit. Era clar. Dădu-se cu bâta-n ștrumpf! Vârful cuțitului dispăruse, fără urme de întoarcere…

A luat cuțitul de pe jos și l-a aruncat în chiuvetă, țipând: „Du-te-n ștrumpfu meu!”.

Și-a spus că e doar un ghinion și a continuat să ștrumpfo-gătească. Totul părea să meargă ca pe ștrumpfi, iar Ștrumpfița era foarte entuziasmată. Cânta și dansa în timp ce amesteca în tigaie pieptul de pui și legumele și era convinsă că nu se va mai întâmpla nimic rău. Doar nu putea să dea cu ștrumpfii-n fasole de două ori în aceeași zi.

Dar astrele nu au ținut cu ea și în secunda doi, a văzut capacul de la tigaie cum își ia avânt și zboară în aceeași direcție în care zburase și cuțitul. Și dacă acesta era deznodământul era ștrumfastic! Dar când a dat de gresie, capacul s-a zbârlit în așa hal încât și-a împroșcat sticla în toată bucătăria.

Ștrumpfița și-a pus o mână-n șold și a închis aragazul. Se resemnase cu gândul că nu era ziua ei norocoasă și nu voia să mai facă alte belele. Deh, omului sărac nici ștrumpfii nu-i trag…

A luat ștrumpfo-mobilul din poșetă și l-a sunat pe Ștrumpful Șef de Trib:

– Dragul meu, ți-am mai spus cât de mult te ștrumpfesc?

– Ce-ai făcut, de ai vocea asta mieroasă, Ștrumpfițo?

– Am stricat cuțitul pe care l-ai cumpărat tu și am spart și capacul de la tigaie! Nu mă certa…

– Asta e. Nu te descuraja! Ai o zi mai proastă… și ce faci bun de papă?

– Ei fac bun? Nu mai fac nimic… o să mai gătesc eu la paștele ștrumpfilor!

O bună perioadă de timp Ștrumpfița nu s-a mai atins de tigăi și cuțite iar Ștrumpful Șef a preluat controlul ștrumpfo-bucătăriei, salvând restul oalelor și țucalelor de la o moarte ștrumpfo-sigură!

afis-mic-Strumpfi

Și pentru că dintotdeauna mi-au plăcut ștrumpfii și am urmărit toate desenele animate și toate filmele de aventură și comedie, în care ei erau protagoniștii, nu voi rata nici ultimul film: „Smurfs: The Lost Village (Strumpfii: Satul Pierdut)”, care va fi lansat în România pe 31 martie 2017, după cum ne anunță cei de la InterComFilm.

Astăzi chiar am revăzut primele două animații: The Smurfs și The Smurfs 2 și m-am amuzat teribil. Și chiar dacă filmul cel nou nu este realizat în același stil, ci este concentrat 100% pe viața ștrumpfească, fără teleportări în New York și ștrumpfi care folosesc tehnologia pentru a-și salva pielea, sunt convinsă că-l voi savura la fel de mult.

Text scris pentru proba 10 a concursului Spring Superblog 2017, sponsorizată de InterComFilm.

Sunt Belvă! Sunt femeie perfect de imperfectă!

În toamna anului 2010 am făcut cunoștință cu Belva. I-am trimis câteva texte pe mail și am sperat să îi placă stilul meu de a scrie și să mă ia sub aripa sa. Dorința mi-a fost îndeplinită și la scurt timp am primit răspunsul: Belva mă voia parte din echipă!

De atunci am crescut împreună. Am trecut prin schimbări de look, prin schimbări de opinii, am râs și am plâns prin intermediul textelor noastre. Chiar dacă nu ne-am văzut la ochi prea des, relația a rămas una strânsă peste ani.

302437_10150306814073988_1280036701_n

Iar acum a venit momentul să ne rupem bucăți din suflet și să le împărtășim cu voi. Chiar dacă ne-am exprimat părerile sincere în scris de-a lungul timpului, poveștile care ne-au marcat și ne-au ajutat să ne ridicăm, să ne maturizăm, au rămas undeva în adâncul minții noastre. Le-am păstrat pentru un astfel de eveniment…

Le-am păstrat pentru „Femei perfect de imperfecte”, o minunăție de carte (vă spun drept!) care se va lansa duminica asta la Brașov. De ce „perfect de imperfecte”? Pentru că nu suntem femeile acelea de pe copertele revistelor, care vor să ascundă și să retușeze orice defect de pe chip, trup și suflet. Suntem mândre de calitățile pe care le avem dar și de imperfecțiuni, căci acelea sunt sarea și piperul din viețile noastre.

17554139_10154918459435923_8669799861012382333_n

Chiar dacă în ultima săptămână am fost bolnavă, slăbită și am uitat cum mai e să stai în poziție verticală, când am văzut afișul cu lansarea, am simțit un imbold de energie și sănătate cum îmi pătrunde în tot corpul.

Până pe 2 aprilie am tot timpul să mă pun pe picioare așa cum trebuie și să particip la cel mai fain eveniment de primăvara aceasta.

Vă las o părticică din capitolul meu de femeie perfect de imperfectă:

„Gestul a fost eroic. Mai ales că, în doar câteva minute, dintr-un capăt al trenului a început să se audă un mormăit îngrozitor, însoțit de o pereche de pantofi târșâiți pe podea. Am strâns pleoapele cu putere și am simțit cum, brusc, sângele îmi îngheață-n vene. Vali a pus o mână pe mine și mi-a șoptit să stau liniștită și să nu scot nici un sunet. Am aprobat din cap și am înghițit în sec, încercând să nu las nicio lacrimă să mi se prelingă pe obraz.

Deși toată întâmplarea nu a durat mai mult de un minut, mie mi-a părut o veșnicie. Ascultam mormăitul cum se apropie de locul unde eram noi și mă rugam ca ființa respectivă să mărească pasul, să plece mai repede și să nu ne facă nimic. Așa că am încercat să mă gândesc la lucrurile care mă făceau fericită: la familia mea, la prietenii mei și, nu în ultimul rând, la omul care mă ținea atunci în brațe, ocrotindu-mă. M-am gândit la prima noastră întâlnire, la primul sărut, la primul trandafir primit în dar de la el și la prima oară când am adormit cu capul pe pieptul său.”

perfecte3-1162x480

Sper să vă fi stârnit curiozitatea și să nu treceți nepăsători pe lângă ea, atunci când o veți vedea în librării!

 

Aș întreba 100 de români: care e metoda ideală de a învăța limba engleză?

Ești politician și te-ai săturat să apari la Cronica Cârcotașilor din cauza englezei tale de baltă? Ești prezentator la o emisiune de succes și ți-ai dori, atunci când ai invitați din altă țară, să poți formula întrebări în limba engleză fără să ți se sufle în cască? Te enervezi când vrei să te uiți la un film american și nu găsești subtitrare? Sau pur și simplu vrei să afli și tu ce vor să spună cei de la Bloodhound Gang prin „let’s do it like they do on the Discovery Channel”?

Soluția este simplă: învață limba engleză!

Oricât de util ar fi Sfântul Google, cu funcția sa de traducere, nu te poți baza pe el mereu. Dacă într-o bună zi Saturn devine retrograd și se decide să-ți strice karma, zenu’ și feng shui-ul, blocându-ți conexiunea la internet? Poți să faci și mătănii și voodoo, că Google nu te mai poate ajuta. Și atunci tot la engleza ta de baltă trebuie să apelezi. Și de ce să nu o transformi din engleză de baltă într-una de gârlă măcar?

funny-picture-an-asian-guy-brushing-his-teeth-with-preparation-h-cream

Eu am fost norocoasă din acest punct de vedere. De mică am învățat să iubesc această limbă străină și asta datorită unei tinere studente care venea acasă și se juca cu mine, vorbind în același timp în limba engleză. Îmi cumpărase tata două păpuși pe care le botezasem Bobby și Pamela iar domnișoara se folosea de ele ca să creeze scenarii captivante, oferindu-mi posibilitatea să dau viață păpușilor prin jocuri de rol. Astfel, am învățat limba engleză cu zâmbetul pe buze.

„ – Hi, my name is Pamela. I am a girl. I like candy!

– Hi, my name is Bobby. I am a boy. I like cars!”

N-am să uit niciodată cât de tristă am fost când domnișoara a plecat de la mine și din greșeală a băgat în poșetă și păpușile mele, pe lângă celelalte materiale cu care venise. Dacă înainte mă mai convingea mama să recapitulăm noțiunile învățate după plecarea profei, atunci când am văzut că-mi lipsesc păpușile, am refuzat-o categoric.

„Nu vreau nicio engleză fără Bobby și Pamela!”

Screen-Shot-2014-12-11-at-9.09.25-AM

În prezent, sunt educatoare la o grădiniță particulară din Galați. Și pe lângă activitățile zilnice, le mai predau și limba engleză copiilor, de două ori pe săptămână. Și le văd entuziasmul din privire atunci când îi anunț că e „circle time” și urmează să cântăm „Knock Knock Hello”. Foarte rar se întâmplă să găsesc pe chipul unui micuț o stare de plictiseală, de lene, de „lasă-mă în pace cu engleza ta cu tot!”.

Dar de multe ori m-am întrebat: cum poți atrage atenția unor adulți, când vine vorba de învățarea unei limbi străine? În niciun caz nu poți să-i strângi pe toți într-un semicerc, să scoți niște flashcarduri și să cânți cu ei „5 little monkeys jumping on the bed”! Poate doar dacă le dai înainte câteva sticle de vin la degustat. Numai că riști să formezi niște viitori alcoolici – vorbitori de limba engleză. Și nu faci nicio brânză! Căci o să știe limba engleză dar o să li se împleticească limba din gură.

maxresdefault (1)

Cu adulții e mai greu. Și partea cea mai dificilă nu este predarea propriu-zisă, ci convingerea lor. Căci, la ce este mai bun românul dacă nu la inventat scuze ca să nu se apuce de treabă? Ba că nu e timp, ba că nu găsim profesori de engleză buni și disponibili, ba că e prea scump, ba că e prea ieftin și-nseamnă că nu e bun ăla de nimic, ba că e pur și simplu lene cronică!

Chiar mă gândisem cum ar fi să procedez ca dragul de Cabral: să iau 100 de români de pe stradă și să-i întreb: „Băi nene, care ar fi metoda care te-ar determina pe matale să te apuci de studiat limba engleză?” Nu am făcut-o, însă pot să bag mâna-n foc că răspunsul favorit ar fi: ”să pot să-mi stabilesc programul în funcție de timpul liber și de chef”. 

englishforall-299x300

Pentru cei care s-au gândit la această variantă, am o veste bună: există platforma profesională de cursuri de engleză online „English for all (Engleza pentru toți)”, care dă posibilitatea cursanților să studieze la orice oră din zi și să aibă un profesor care să-i ghideze în procesul învățării.

Și chiar dacă zici că mai bâjbâi engleza și nu vrei să o iei chiar de la capăt cu studiul ei, ai varianta să o rogi pe „Profa” să-ți testeze cunoștințele și apoi să te înscrii la cursul care ți se potrivește.

Învață engleza de acasă!De exemplu, eu am făcut testul de la categoria ”Intermediate – nivel mediu” și am primit nota pe loc, cu sfaturile de rigoare:

Ți-aș recomanda să faci următoarea testare ca nivel. Momentan ai mici probleme cu prepoziții. Aș vrea să te văd pe ceva mai dificil, de aceea îți urez spor și te aștept cu următoarea testare 🙂 

Pentru orice întrebări sau nelămuriri, nu ezita să mă contactezi. 

O seară cu zâmbet!

Profa :)”

Iar promptitudinea în mediul online, când vine vorba de un curs, este foarte importantă! Să primești răspunsuri pe loc sau în cel mai scurt timp posibil este una din calitățile pe care este musai să le dețină o astfel de platformă elearning.

Pe mine Profa m-a convins! Mai ales pentru că de câțiva ani m-am cam ramolit, învârtind pe degete doar flashcarduri și folosind doar cuvinte și propoziții simple, în predarea la grădiniță. Așa că mi-aș dori să-mi testez în continuare cunoștințele și să mi le aprofundez cu ajutorul cursurilor online de pe platforma „Engleza pentru toți”. 

Niciodată nu poți ști prea multă engleză!

toba_de_casa

Eu vă recomand cu mare căldură aceste cursuri și vă invit să încercați această metodă de a învăța limba engleză de acasă! Pentru că, dacă e drăgălaș un copil care spune „tobes” în loc de „drums”, un adult riscă să devină un pic penibil într-o astfel de situație!

atentie-la-cap

Acest text a fost scris pentru proba 4 a concursului Spring Superblog 2017.

sursa foto: pinterest.com; super-blog.eu; meditatorengleza.com

Ca să fii frumoasă, trebuie să te simți frumoasă!

„Știu că fiecare cioară-și laudă puiul, dar fata mea e frumoasă și dacă-și pune un sac de rafie pe ea!” 

11037054_10153319130883988_5177750213883964026_o

Asta ar fi una dintre propozițiile preferate ale mamei atunci când mă descrie. Pe lângă sublinierea celorlalte calități și realizări, mama întotdeauna simte nevoia să scoată în evidență ideea că are o fată frumoasă. Și asta nu pentru că aș fi vreo Claudia Schiffer sau Angelina Jolie, ci pentru că am învățat să fac în așa fel încât să mă simt frumoasă în orice clipă, indiferent de circumstanțe. Și de unde oi fi învățat asta oare? Tot de la ea, bineînțeles!

Unele persoane trăiesc cu impresia că frumusețea exterioară trebuie forțată până la limita artificialului iar că cea interioară nu are nicio relevanță în ziua de azi. În partea aceea a lumii în care banul primează și orice poate fi retușat sau transformat, frumusețea interioară pierde teren în fața aspectului exterior. Devine importantă doar fațada pe care o afișezi în societate. Dacă pari dezlipită de pe coperta unei reviste pentru femei și ai proporțiile unei păpuși Barbie, mai puțin contează cum arăți când te duci la culcare, după ce-ți demontezi toate accesoriile de pe tine.

Alte persoane susțin sus și tare că doar frumusețea interioară contează. Că cine te iubește, te acceptă așa cum ești și nu dorește să-ți modifici nici forma unghiei de la degetul mare. Pentru această parte a lumii, esențială este doar bunătatea sufletului, reflectată într-o simplă privire. Devine important doar comportamentul pe care îl ai față de cei din jurul tău. Dacă ajuți o bătrânică să-și urce bagajele până la etajul 4 și te oprești pe stradă doar ca să admiri o tufă cu flori, mai puțin contează că ai vârfurile părului spicuite și nasul plin de puncte negre.

bd0b05f3057f553aa1adbbe5cf441a11

Ei bine, pe mine mama m-a învățat că trebuie să existe un echilibru între frumusețea interioară și cea exterioară; echilibru care să se reflecte în atitudinea pe care o adopți în viața de zi cu zi. Mai pe scurt: trebuie să te simți frumoasă, ca să fii frumoasă!

Trebuie să acorzi importanță și aspectului fizic dar și caracterului, în egală măsură.

Mama mi-a fost ghid în frumusețe din fragedă pruncie. A avut grijă să am haine curate, să-mi fie părul pieptănat și unghiile tăiate atunci când mă scotea la joacă în parc dar mi-a arătat și importanța unui gest venit din suflet, făcut la timpul potrivit. Astfel, întreaga-mi copilărie am fost o mică hoață de flori. Dacă ieșeam la joacă în fața blocului, atunci când venea ora să intru înapoi în casă, mă duceam repede în grădina de la scara alăturată și rupeam o floare, pe care i-o ofeream mamei. Zâmbetul ei și bucuria din priviri atunci când mă vedea în fața ușii cu o floare-n mână erau de neprețuit. Chiar dacă hainele nu mai erau imaculate iar părul îmi era ciufulit, totul pierea în fața acelui simplu gest sincer. Iar asta a contribuit foarte mult la formarea caracterului meu de acum. 

Nici adolescența nu a trecut fără câteva lecții în frumusețe. Deși coșurile îmi invadaseră chipul și tot ceea ce-mi doream era să găsesc cel mai puternic fond de ten, capabil să-mi transforme tenul de vrăjitoare într-unul de porțelan, tot mama a fost cea care m-a sfătuit să nu-mi agresez tenul deja inflamat cu produse cosmetice și să apelez la un dermatolog, care ar putea să mă ajute să scap de problemă.

Ceea ce mi se pare cel mai important, însă, este felul prin care mi-a oferit aceste lecții de frumusețe. Mama nu mi-a interzis niciodată să mă îmbrac într-un anume fel, să mă machiez strident, să-mi fac unghiile, să-mi vopsesc părul. Nu mi-a spus niciodată: „Nu te las să ieși din casă în halul ăsta!”. Chiar dacă ea, în tinerețe, nu a suportat rujul pe buze, oja pe unghii și rimelul pe gene, nu mi-a spus niciodată „Nu ai voie să folosești așa ceva!”. Mi-a oferit părerea ei, dar m-a lăsat să mă conving singură.

Și în ziua de azi, când mă duc la un eveniment, o întreb înainte dacă-i place cum arăt. Și chiar dacă nu-mi convine părerea sa și mă supăr pe sinceritatea ei, plec cu coada între picioare și mă schimb, căci am încredere totală în bunul ei gust.

Mama a fost cea care m-a învățat cum să fiu frumoasă și cum să mă simt frumoasă de fiecare dată când mă uit în oglindă, să mă îngrijesc atât de chip, cât și de suflet și să devin un adult pe care cei din jur să-l privească cu zâmbetul pe buze. Și pentru asta îi mulțumesc!

super_blog_martie-mic

Aceeași idee de frumusețe cultivată în familie o îmbrățișează și specialiștii de la Farmec. Pentru că înțeleg ce este important pentru consumatori și familiile lor, aceștia au lansat noua gamă Farmec, dedicată femeilor care se simt frumoase în pielea lor, care vor să-și mențină această frumusețe vie cât mai mult timp și să o transmită mai departe, generațiilor următoare.

Așa cum mama a știut să-mi construiască încrederea în sfaturile sale, punând cărămidă după cărămidă, de-a lungul anilor, așa și cei de la Farmec au reușit să construiască o marcă de încredere, o marcă prietenoasă, o marcă de tradiție pentru consumatorii lor, lansând de fiecare dată produse românești ce depășesc așteptările.

530-farmec-crema-hidratanta-2Pe mine, cel puțin, nu m-a dezamăgit nicio cremă pe care am achiziționat-o de la ei. Și nu pot spune că am cel mai prietenos ten din lume. Dar s-a înțeles de minune cu crema activ hidratantă Gerovital H3 Derma+ și cu crema hidratantă Gerovital Plant 2016. Iar următoarea pe care aș vrea să o testez este crema hidratantă non-grasă cu orhidee. Pentru că orice fond de ten aș folosi, chipul meu o ia razna și mă umplu de coji și cojițe pe frunte și în zona nasului, în fiecare dimineață îl liniștesc cu o porție de prospețime și hidratare. Iar crema hidratantă non-grasă cu orhidee pare a fi numai bună pentru mofturile pe care le face tenul meu.

recite-sv60z0

Legat de frumusețe nu mai am decât un singur sfat: fă în așa fel încât să te simți minunat atunci când te uiți în oglindă! Să-ți admiri și aplauzi atât zâmbetul exterior, cât și cel interior!

farmec2-300x300

Acest text a fost scris pentru proba 3 a concursului Spring Superblog 2017.

sursa foto: arhiva personală; pinterest.com; super-blog.eu; farmec.ro

Decizii de primăvară

Blank notepad and pencil

Dragi litere,

Am simțit că m-ați trădat în ultima vreme. Am crezut că m-ați uitat, că m-ați abandonat într-o lume în care supărările nu mai pot fi eliminiate, ci doar acumulate, una peste alta, claie peste grămadă, până la limita sufocării.

Am crezut că nu mai vreți să vă îmbrățișați pentru mine și să formați acele minunate cuvinte care mă făceau să ies din orice cotlon sumbru în care intram, cu sau fără voia mea.

S-a întâmplat într-o seară, iarna aceasta. Am ajuns acasă, pornită să vă iau din sertărașele voastre luminate și să vă așez în propoziții și fraze, care să mă ajute să închid ochii fără să-mi mai tremure pleoapele. Și nu am reușit. Am privit în zadar o pagină albă, ore în șir, fără să mișc un deget. Nu găseam un început, nu-mi puteam imagina un final. Era de parcă fântâna gândurilor mele secase și stăteam neputincioasă în fața ei, dorindu-mi să mai găsesc un ultim cuvânt ce merită scris.

Și am așteptat…

Inițial, am zis să fac o pauză, să mă adun și să o iau de la capăt. Așa că am lăsat laptopul deoparte și mi-am văzut de ale casei: mai un vas spălat, mai o tigaie încinsă, mai un dans cu mopul. Dar orele s-au transformat în zile, zilele în săptămâni și săptămânile în luni… și am renunțat cu totul la ceea ce credeam că face parte din mine: scrisul. 

Am renunțat să mai vânez subiecte, să mai conturez idei în minte și să-mi notez propoziții pe telefon.

V-am abandonat și eu, dragi litere… și-mi pare rău!

Zilele trecute priveam cum bloggerii se pregătesc sufletește pentru o nouă competiție de primăvară și parcă-mi era ciudă că nu pot face și eu asta. Făceam cărări bătute prin casă și mă răsuceam pe călcâie când mă apropiam prea tare de pereții camerelor, gândindu-mă: „și ce să scriu eu dacă mă hotărăsc să încerc din nou?”, „cu ce aș putea să impresionez?”, „mai am vreun gând care merită aplaudat?”, „mai pot oare să născocesc vreo idee care să merite citită?”.

Și-ntr-un final m-am tolănit resemnată în fotoliu și am aprins televizorul. Și stând așa cu telecomanda în mână, am simțit ditamai neonul cum se aprinde deasupra capului meu. Am sărit ca arsă și, de parcă propriile-mi gânduri îmi loviseră cutia craniană, mi-am vărsat frustrarea printr-un țipăt.

În ce m-am transformat?

În asta constă viața aia „matură”? Să te trezești odată cu găinile, să te duci la serviciu, să vii acasă cu părul creț și tălpile amorțite, să faci o cratiță de mâncare, să speli trei țoale și să dai cu mătura și apoi să te trântești în sufragerie la televizor, pentru că nu mai ai vlagă să tragi niciun vânt? Să încerci să citești două rânduri și să-ți fugă propozițiile din fața ochilor, de oboseală? Să te așezi noaptea în pat și să simți că nu ai făcut mare lucru pentru tine în ziua respectivă? Să ai în cap numai liste de cumpărături, facturi și sute de calcule ale aceluiași salariu, pe care parcă nici nu-l mai simți atunci când vine?

Și-n clipa aceea am realizat: dacă nu mă pun eu pe primul loc, nimeni n-o va face în locul meu. Dacă nu-mi pun propria fericire și propriile dorințe în fața celorlalte lucruri, voi rămâne mereu cu buza umflată și va trece timpul pe lângă mine, fără să simt că trăiesc cu adevărat.

Da, am început o nouă etapă în viața mea. Da, i-am oferit prioritate până acum și am crezut că asta e calea matură pe care trebuie să merg. Dar simt că am înlăturat prea multe lucruri care-mi aduceau zâmbetul pe buze, doar ca să fie totul perfect în noul drum pe care am pornit. 

Așa că începând de azi, dragi litere, căci despre voi era vorba, vă dau voie să vă strecurați din nou în viața mea; să-mi calmați nervii și să-mi mângâiați sufletul, să-mi luați gândurile haotice și să le transformați în surse de zâmbet pentru cititori.

Dragi litere, vă iert pentru că m-ați abandonat și îmi cer scuze că v-am abandonat și eu!

Dragi litere, eu mă înscriu la Spring Superblog 2017 și vă rog să-mi fiți alături, să ieșim cu capul sus și neșifonate! Promit să nu mai intru în panică dacă văd chiuveta plină de vase și coșul plin cu rufe și să nu mai închid pagina blogului doar ca să scot carnea din congelator. Promit să vă aloc măcar o oră din zi, să vă alint și să vă îmbrățișez așa cum o făceam pe vremuri.

Casa nu pleacă din loc, poate să aștepte…

Spring Superblog, here I come!

d2d97-macheta_pasaj-1024x341

sursa foto: pinterest.com; superblog.eu

Atunci când pleci de la mama de-acasă…

Nu exagerez cu nimic când spun că mama este cu adevărat o gospodină. De când mă știu, casa a fost mereu îngrijită, hainele curate și mâncarea delicioasă pe masă. Și de fiecare dată când o întrebam dacă eu voi ajunge vreodată să mă ridic la nivelul ei, îmi spunea : „Stai liniștită, mamă, nici eu n-am făcut nimic până să mă căsătoresc cu tatăl tău! Bineînțeles că o să reușești!”. 

living-together-test

Ce-i drept, încă nu m-am căsătorit dar pentru că am luat decizia să mă mut cu prietenul meu, am fost nevoită să învăț totul din mers. Și eu, la fel ca ea în tinerețe, nu făcusem mare lucru prin casă, ca să știu ce mă așteaptă. Făceam curățenie în camera mea, o dată pe săptămână și cam atât. În rest, ea mă răsfăța din toate punctele de vedere: dimineața, îmi făcea cafeluța, înainte să plec la serviciu; când ajungeam înapoi acasă, la prânz, mă așteptau o farfurie cu mâncare caldă și haine curate în care să mă schimb; dacă îmi era poftă de un anumit fel de mâncare, seara, mi-l făcea cu toată dragostea iar atunci când eram bolnavă, nu ezita o clipă să alerge la farmacie să-mi ia medicamente, să-mi facă ceai cald cu lămâie și să-mi pregătească o baie fierbinte. Dacă aveam nevoie de orice de la magazin și eram prea leneșă să mă duc, se oferea să se ducă ea în locul meu. Da, am fost o alintată, recunosc și poate că nu am apreciat suficient tot ceea ce făcea pentru mine, cu atâta drag. 

Dar acum am început să realizez.

Acum, dimineața, mă trezesc eu cu noaptea-n cap și fac cafeluța pentru mine și pentru prietenul meu. Îi pregătesc pachetul pe care-l ia la serviciu și abia apoi încep să mă îmbrac și să mă machiez (dacă mai apuc). Când ajung acasă, dacă nu e nimic de mâncare în frigider, e datoria mea* mă apuc imediat să gătesc ceva, să aranjez masa și să pun mâncare caldă în farfurie. Hainele, nici ele nu se spală singurele. Chiar dacă iubitul meu, la nervi, îmi mai spune uneori că nu fac mare lucru, doar apăs două, trei butoane la mașina de spălat, și pe alea trebuie să le apese cineva când și cum trebuie. Vasele, nici ele nu se curăță ca prin minune. Dacă la mama acasă le mai lăsam în chiuvetă și le spăla draga de ea, acum dacă le las acolo, tot acolo le găsesc și a doua zi și peste o săptămână. Mătura și mopul nu vor să facă treabă fără mine, oricât aș da din nas ca vrăjitoarea Samantha. Iar florile dacă uit să le ud, nu mi-o iartă și se sinucid cât ai zice pește.

46312056abfae8bbd3d4c64282ef4256

Nu mă înțelegeți greșit, nu mă plâng!

La început, în prima lună, a fost mai greu, până m-am obișnuit. Îmi părea că-s total dezorganizată și nu reușesc să le fac pe toate la timp, oricât aș încerca. Orele nu erau suficient de multe, treburile nu se terminau și efortul meu părea în zadar. Veneam gata obosită de la serviciu și mă panicam gândindu-mă la „câte am de făcut”.

Dar pe măsură ce au trecut zilele, totul a devenit din ce în ce mai ușor. Până și partea cu gătitul.

Țin să vă reamintesc că până la 26 de ani nu am făcut altceva decât paste cu unt și brânză și ouă prăjite. Atât! Da, da, rușinică mie…

Iar prima oară când am pus mâna pe o cratiță și pe alte ingrediente, tremuram ca un câine la injecție. În mintea mea era un haos total: „sigur nu o să-mi iasă!”, „sigur o să fac vreo prostie și o să dau foc la bucătărie”!, „dacă reușesc să gătesc fără să ardă casa, sigur nu o să fie comestibil și o să se supere Vali pe mine!”, „văleleu, o să rămân singură, înconjurată de pisici, că doar dragostea trece și prin stomac!”.

1d11dc00866f3a463343a32e84d3e823

Și cu gândurile astea în minte, am pornit în aventura gătitului. M-am luptat cu un piept de pui și cu niște legume și mă speriam ca nebuna de fiecare dată când ridicam capacul la tigaie, căci aveam impresia că o să sară tot pe mine. Vă zic drept, dacă mă filma cineva și mă punea pe youtube, mă știa tot mapamondul. Eram blindată cu mănuși, cârpe, spatule și clești și ziceam „Tatăl nostru” din două în două minute. Iar când am finalizat mâncarea, eram fleașcă, de ziceai că abia am ieșit de sub duș.

Emoțiile însă nu mi-au trecut decât după ce am văzut că prietenul meu gustă din mâncare și n-o scuipă în secunda doi în șervețel. Stăteam cu furculița în mână și-l fixam cu privirea la fiecare îmbucătură, până când s-a enervat și mi-a zis: „Nu mai fi așa panicată, femeie! Este foarte bună mâncarea. Dacă nu-mi plăcea, îți dădeai seama din prima!”. Nici atunci nu m-am relaxat complet dar parcă mi se luase totuși o piatră de pe inimă. După ce a terminat tot din farfurie, însă, m-am ridicat brusc de la masă și am început să țopăi prin bucătărie, de fericire că-mi ieșise mâncarea bună.

Acum, după trei luni, în care am tot încercat rețetele dictate prin telefon de mama, sunt mai relaxată în bucătărie. Îmi pun muzică pe fundal, cânt și dansez și am înlocuit sentimentul de panică cu ingredientul magic, pe care îl punea mama în fiecare fel de mâncare: dragostea.

Ce vreau să spun, de fapt, prin acest text e că nu e niciodată prea târziu să încerci ceva nou. Oricât de timorat ai fi și îngrijorat că n-o să-ți iasă, încercarea moarte n-are (decât dacă dai foc la bucătărie).

Dacă am reușit eu să gătesc și să fiu lăudată pentru fiecare farfurie de mâncare, înseamnă că oricine poate să o facă! 

*Se vede că am mai mult de o lună de zile de când n-am mai scris ceva pe blog. Intenția mea a fost să scriu un text prin care să exprim că orice schimbare e dificilă la început, dar dacă o faci cu drag, în final totul iese minunat. Însă, un singur cuvânt ales prost de mine a dat totul peste cap. Rectific și recunosc: am folosit de-a-n boulea cuvântul „datorie”. Nu mă obligă nimeni să fac ceea ce nu-mi doresc. Am vrut să subliniez că nu mi-a fost ușor la început să fac anumite lucruri dar tocmai pentru că am făcut-o din dragoste de fiecare dată, cu timpul a devenit din ce în ce mai ușor și natural. 

Ce am mai învățat din asta?

Să nu mai public textele fără a arunca o a doua privire pe ele, înainte. 

sursa foto: pinterest.com