Category Archives: La tăiat de buruieni!

Din culisele #12hourswiththekids – Partea 1 – Plângerile

În ultimele două săptămâni am tot postat pe facebook imagini cu citate reprezentative educatoarelor, folosind hashtagul #12hourswiththekids. Am avut două motive pentru care am făcut asta: unul, pentru că era prima oară în viața mea când munceam 12 ore în compania micuților piticoți și doi, pentru că așa îmi place mie să fac haz de necaz.

18447342_10155327581918988_7760252615302500739_n

#12hourswiththekids a însemnat ca pe lângă programul meu normal, care se desfășoară de dimineață până la ora prânzului, să continui activitatea la grădiniță până la ora 17.30 și să fac și transportul copiilor, seara, ajungând acasă la maximum ora 19.00. Pentru că a mea colegă a fost plecată timp de două săptămâni la un curs la București, a trebuit să o înlocuiesc eu și să-i preiau atribuțiile.

Vreau să mă fac înțeleasă de la începutul acestui text, ca să nu apară discuții pe parcurs: am făcut asta cu drag, fără să mă simt obligată, presată, amenințată sau mai știu eu ce. Mi-am asumat răspunderea din ziua 1. 

c8773f4df12df87a40567e424e53b024

Și pentru că tot veni vorba de ziua 1, vă mărturisesc că aceea a fost cea mai dificilă zi de pe tot parcursul celor două săptămâni. Și da, mie mi se pare normal să fi fost așa! De ce? Pentru că nu știam cu ce se mânăncă programul de după-amiază. Nu aveam nicio idee despre rutina micuților, despre cum reacționează fiecare la somn, la trezit, la îmbrăcat și dezbrăcat, la mâncat gustarea și la lucrul cu materialele din altă clasă; căci da, clasa în care petrec timpul după-amiaza este diferită de cea în care lucrează dimineața.

Așa că în ziua aceea am ajuns terminată acasă, stoarsă de orice urmă de vlagă. Mergeam prin casă ca cetățeanul turmentat, încercând să nimeresc patul înainte să mă prăbușesc. Dar ajunsă în pat, am căscat ochii în tavan și am încercat să-mi construiesc o strategie proprie prin care să mă pot descurca cu ei în zilele următoare. Repet, o strategie PROPRIE! Atâta timp cât nu am avut un manual de instrucțiuni lângă mine, care să mă ghideze pas cu pas în realizarea programului de după-amiază, a trebuit să mă gândesc eu la o metodă prin care să mă organizez cu cei mici, în așa fel încât să îndeplinesc toate sarcinile și să nu plec de acolo cu părul creț.

18670984_10155359993598988_9028585765334739484_n

Drept urmare, am procedat cum am considerat eu că este mai bine, în așa fel încât să reușesc să îi adorm pe copii, să-i trezesc pe unii la timp pentru cursurile opționale, fără să le deranjez somnul celorlalți, să îi ajut cu îmbrăcarea pe cei care nu se descurcau dar să-i încurajez totodată să acționeze și singurei, să le ofer gustarea, apoi să îi îndrum spre materialele din clasă. În fiecare zi m-am asigurat că toți au mâncat la prânz, că toți au dormit, băut apă, mers la toaletă înainte de somn și după, că toți au luat gustarea și că toți au ajuns întregi acasă.

Da, s-a întâmplat ca un copil să nu doarmă aceste două săptămâni. A stat liniștit în pat dar nu a închis un ochi. Dar nici acasă acest copil nu doarme iar singura care a reușit să-l facă să doarmă a fost colega mea. Numai că nici cu ea nu a dormit din prima zi! A durat ceva până să se întâmple asta…

Da, s-a întâmplat să-l mut pe cel care stătea în pătuțul de lângă el, pentru că vorbeau în loc să doarmă și dacă ieșeam din clasă să mă duc la toaletă, țopăiau amândoi în pat, trezindu-i și pe ceilalți, care li se alăturau în „marea țopăială”.

Da, s-a întâmplat să își uite câte un copil vreo bluziță sau șapcă la grădiniță și să o recupereze a doua zi. S-a întâmplat să rămânem și cu hăinuțe ale căror aparținător nu a fost descoperit nici în ziua de azi.

Dar hai să fim serioși! Asta nu este din cauză că nu mi-am făcut eu treaba bine și că nu am acționat eu cum trebuia. Eu mi-am dat silința și am încercat să fac totul ca la carte, în așa fel încât să nu le stric rutina micuților doar pentru că a mea colegă nu era și eu îi țineam locul. Nu am putut să mă transform în ea, căci fiecare are personalitatea și metodele sale. Și, repet, nu e ca și cum aș fi avut vreun manual de instrucțiuni care să-mi indice reacțiile fiecărui copil la somn și cum trebuie procedat ca să nu existe probleme.

18670811_10155356162063988_6755544013769228298_n

Și la urma urmei, oricât m-am străduit eu, copiii tot au simțit o schimbare în rutina lor. Era alt om care îi însoțea la somn, la masă, la îmbrăcat și dezbrăcat. Era normal să se comporte diferit și să reacționeze diferit la mine, față de cum reacționau la colega mea. Mai ales în primele zile, când ei erau debusolați de schimbare și eu încercam să mă familiarizez cu noul program.

Probabil vă-ntrebați ce-mi veni cu acest text, mai ales când am spus că prefer să fac haz de necaz. Au început să apară plângeri printre părinți, plângeri pe care nu le-am auzit din gura lor. Nu au venit să-mi spună mie, personal, ce i-a deranjat, ce consideră ei că nu am făcut cum trebuie, ci pur și simplu au început să se plângă altor persoane.

Și pentru că nu sunt făcută din piatră, mă dor aceste reacții. Mă doare să văd că la cât am muncit în zilele acelea, aceste persoane nu vor să vadă decât ce nu a ieșit perfect. Nu vor să vadă decât că în prima zi au țopăit 5 copiii în pat, cât m-am dus eu la toaletă și o fetiță n-a avut părul prins în parc; fără să se gândească și la ultimele zile, când știam deja lângă cine trebuie să stau mai mult ca să adoarmă, pe cine să verific din 10 în 10 minute, ca să nu se trezească țipând și plângând de la coșmaruri, pe cine să verific să nu facă febră și tot așa…

Multe lucruri nu se văd, atunci când pretențiile încețoșează realitatea! Dar noi, educatorii, nu suntem roboți! Suntem oameni care poate mai omit anumite lucruri și poate avem și noi nevoie de o perioadă de acomodare cu anumite cereri-bonus. Atunci când ai deja o listă de sarcini de îndeplinit, cele care vin pe margine nu devin automat priorități.

Și urăsc din tot sufletul reacția superioară de tipul „cealaltă face mai bine”. Da, face mai bine pentru că asta face de ani de zile! Eu am 0 experiență singură la programul de după-amiază și nu am avut niciun instructaj la început!

Nici la programul de dimineață nu am fost pricepută din prima. Nu m-am născut învățată! Am prins din mers și a naibii să fiu dacă nu sunt mândră de asta!

Noroc de celelalte doamne din grădiniță care m-au mai ajutat atunci când au văzut că încep să clachez și mi-au oferit sprijin și sfaturi. Da, lor le mulțumesc pentru înțelegere și pentru umărul întins!

Dar celor care doar știu să critice de pe margine și să se plângă la niște lucruri chiar mărunte, din punctul meu de vedere, le recomand să se pună un pic în locul meu, să facă totul perfect și abia apoi să își dea cu părerea!

Eu chiar sunt mândră de mine că am reușit să fac asta, să am grijă de atâția copii, fără ca vreunul din ei să pățească cu adevărat ceva. Dar mi-aș dori din tot sufletul să aud reproșurile din gura celor care le simt și nu să le primesc ca pe niște cuțite în spate. Căci suntem oameni și orice problemă se poate rezolva discutând.

sursa foto: pinterest.com

Telecredit.ro – plasa mea de siguranță financiară și anti-căprioare

black-friday-meme-tv

Chiar dacă a trecut ceva timp de la isteria cumpărăturilor, cunoscută și drept „Black Friday”, tot nu pot să-mi șterg din minte clipele pe care le-am petrecut căutând un televizor potrivit pentru noua mea locuință. Nu căutam cine știe ce navă spațială care să-mi acopere tot peretele + 50% din peretele vecinului, dar voiam un televizor la care să văd subtitrarea de pe fotoliu, fără ochelari. Nu căutam cine știe ce promoție fenomenală, nu mă așteptam să primesc pe lângă televizor și un Xbox, un sistem audio 5.1 și un pitic de sufragerie, care să-mi recomande posturile potrivite stării mele de spirit și să-mi manevreze telecomanda. Voiam doar un televizor pentru care să nu-mi vând un rinichi și să fiu nevoită să mânânc pâine cu gem un an de zile.

Și într-o seară neagră de vineri, am plecat cu prietenul de mână spre un magazin la ieșirea din oraș, unde am zis noi că n-ar fi chiar așa aglomerat și am putea găsi ceva pe placul nostru. Nu vreau să-i fac reclamă, pot doar să spun că începe cu M și se termină în ”etro”. Ajunși acolo, am descoperit că intuiția nu ne înșelase: erau 20 de oameni în tot magazinul, cu tot cu angajați. „Lux, tăticule!” ne-am spus amândoi și ne-am zâmbit mulțumiți, gândindu-ne că vom pleca în maximum jumătate de oră, cu tot cu televizor. 

Am pășit spre raionul cu pricina și am constatat că cea mai bună variantă era să luăm „dispozitivul fericirii puerile” în rate, întrucât portofelul se ascunsese bine în geantă și refuza să iasă la lumină, de rușine. Așa-i el, pudic… nu-i place să se arate gol în fața lumii.

Prietenul meu, la fel de rușinos ca portofelul, mi-a dat un cot și m-a rugat să întreb un angajat cum trebuie să procedăm pentru a achiziționa televizorul mult dorit. Am scanat încăperea și undeva în zare am descoperit o mândră căprioară ce purta în piept o legitimație a magazinului cu pricina. M-am îndreptat spre ea și după o discuție zâmbitoare, am aflat că era posibil să luăm televizorul în rate și că ea însăși se ocupa de aspectul acesta.

M-am consultat cu iubitul și ne-am îndreptat amândoi spre biroul pentru credit. I-am predat ștafeta conversației lui, întrucât era dornic să facă împrumutul pe numele său și am stat cumințică pe scaun. După ce i-a dat toate datele necesare stimatei domnișoare, aceasta a început să dea clickuri disperate pe același buton, spunându-ne că mai trebuie să așteptăm câteva clipe, întrucât „programul este suprasolicitat în perioada asta”. Am dat să-i zâmbesc a înțelegere și să-i menționez că nu e nicio problemă, moment în care am observat că eu ieșisem total din schemă. Figura mea drăgălașă nu mai prezenta interes, căprioara fiind acaparată total de prezența încărcată de masculinitate a iubitului meu.

În primă fază m-am simțit mândră. Aveam lângă mine așa frumusețe de bărbat, încât mândruței i se înmuiase mâna pe mouse. A crescut sufletul în mine!

Dar câteva clipe mai târziu, am simțit, brusc, nevoia să-i fac domnișoarei tastatura guler și monitorul joben. După ce a constatat că banca nu îi poate acorda împrumutul prietenului meu, s-a întors cu o sprânceană ridicată spre mine și mi-a zis duios, în timp ce-și gâdila un cercel:

– Dacă doriți dumneavoastră să-l ajutați pe domnul să-și cumpere televizorul, putem încerca așa! Deși eu mai am puțin și ar trebui să ies din tură, aș putea face o excepție, pentru a-l ajuta, dacă doriți și dumneavoastră să-l ajutați.

Probabil în ochii mei s-a citit dorința de a-i oferi stimatei un ajutor drept din fundul grădinii, căci a lăsat privirea în jos și a înghițit în sec.

– Da, aș dori să-l ajut! am răspuns eu, mergând pe același scenariu și păstrând un zâmbet politicos pe chip.

5f976dfd5c3cd7c5e1efb758fb6457f3

I-am oferit buletinul și toate datele necesare și am ajuns, din nou, în punctul în care domnișoara dădea click după click pe același buton, ce refuza să o bage în seamă.

– Dacă tot mai stăm și așteptăm, mă duc să mă uit la o saltea pentru pat. mi-a spus prietenul meu, ridicându-se de pe scaun.

– Ah, ce-aș vrea și eu o saltea aici lângă mine! Să mă întind pe ea și să dorm, sau măcar să mă relaxez puțin că nu mai pot de dimineață! a simțit nevoia să adauge scumpa domnișoară.

Mi-am dat două palme imaginare, gândindu-mă că mi se pare, că domnișoara vrea doar să fie amabilă, că am eu probleme cu gelozia și că ar trebui să mă liniștesc, că doar eu plec cu el acasă și nu ea, oricât de guralivă ar fi.

Numai că timp de patru ore, cât am stat cu fundul pe scaunul acela nenorocit de la biroul pentru credite, am văzut-o pe căprioară cum părăsea teritoriul profesionalismului și îi povestea prietenului meu toată experiența ei de când se angajase la banca respectivă, cum muncea ea, mititica, de dimineață până seară, în weekend și-n vise, cum nu mai avea viață personală și nu mai știa ce-nseamnă să te distrezi; ignorând, totodată, prezența mea din cadrul acțiunii.

M-am ridicat de vreo două ori, m-am dus la raionul cu cărți, am luat una și m-am întors pe scaun, am răsfoit-o, făcând tot posibilul să îi ignor înțepăturile și să-mi păstrez calmul. Dar căprioara a pulsat și a insistat să-mi ridice tensiunea, întinzând în dreptul meu un castron cu două bomboane, fără să-și ia privirea de la al meu iubit:

– Ia o bombonică, să te mai îndulcești!

Nu mă simt eu mare doamnă, nu am pretenții să mi se vorbească cu „dumneavoastră” dar în momentul acela am vrut să îi bag bomboanele pe gât cu tot cu castron. Să-i lustruiesc esofagul în așa hal încât să mănânce tot restul vieții numai sare și să i se pară tot dulce. Am zâmbit, însă, și i-am răspuns doar cu „Nu, mulțumesc! Mai durează mult?”.

Căprioara nu s-a lăsat. A mai băgat o fisă, vrând să-i demonstreze iubitului meu sacrificul suprem:

– Eu sunt dispusă să mai aștept jumătate de oră, 45 de minute, să rezolvăm cu creditul în seara asta și să puteți pleca cu televizorul. Depinde doar de dumneavoastră dacă mai doriți să așteptați. Văd că domnul ar fi dispus și el.

Am zâmbit din nou și am acceptat să mai așteptăm puțin.

– Dacă nu și nu, o să îl sun eu pe domnul mâine și vine dimineață să rezolvăm.

Atunci am cedat și zâmbetului i-a luat loc privirea mea de „mai du-te-n moaș-ta pe gheață cu patinele ruginite!”. Stimata mândruță s-a simțit probabil, pentru prima oară, cu musca pe căciulă și s-a corectat:

– De fapt, o să vă sun pe dumneavoastră, căci am numărul aici în baza de date.

Am plecat în seara aceea, fără televizor, după ce am așteptat patru spre cinci ore să îmi fie acordat creditul, fără succes, deși fusese aprobat:

– Nu intră banii. Dacă nu intră, nu intră…

Am revenit a doua zi și, spre surprinderea nimănui, am mai stat două ore cu fundul pe același scaun, deoarece:

– mândruța a introdus greșit prețul televizorului în baza de date și a trebuit să refacă contractul;

– mândruța nu-și găsea pixul și a început să facă o criză de isterie, țipând la colegii ei să-i aducă „un nenorocit de pix”;

– mândruța a vorbit la telefon cu o prietenă de-a ei și i-a povestit că merge greu treaba și va întârzia la întâlnire, pentru că „nemernicii ăia de colegi îi fură toate pixurile și a căutat jumătate de oră un pix în tot magazinul”;

– mândruța își lăsase părul desprins de data aceasta și se dăduse cu rimel, iar șuvița numărul paișpe îi venea în ochi și se împletea cu două, trei gene, de la colțul ochiului stâng, fapt care îi distrăgea atenția o dată la câteva secunde.

E lungă povestea, știu, și vă cer mii de scuze pentru frustrarea acumulată atunci și vărsată acum! Dar acela a fost momentul când mi-am spus că nu voi mai lua credit în vecii vecilor, Amin!

Însă, am descoperit o modalitate de a face un împrumut rapid – un credit nebancar:

  • fără bătăi de cap și nervi călcați în picioare;
  • fără timp petrecut cu fundul pe un scaun, într-un magazin la capătul orașului;
  • fără dobândă;
  • fără acte;
  • fără căprioare ce au băut prea mult din fântâna cu tupeu.

logo_vectorial_Telecredit_cu_slogan.-300x152

Am descoperit plasa mea de siguranță financiară și emoțională: Telecredit.ro. Apelând la acest serviciu, nu este nevoie decât să fiu conectată la internet și dispusă să completez un formular. Așa că dacă îmi voi mai dori să achiziționez vreun produs și portofelul se va ascunde, din nou, de mine, în adâncul genții, voi apela la un credit rapid online. Astfel, voi evita situațiile neplăcute și-mi voi rezolva și problema financiară.

Photo-1

Acest text a fost scris pentru proba 12 a concursului Spring Superblog 2017.

sursa foto: pinterest.com; super-blog.eu

Sfânta Pilă din buzunarul fiecăruia

Ne place să-i arătăm cu degetul pe politicieni, ne legăm de lejeritatea cu care fac ei trafic de influență, ne legăm de Sfânta Pilă și PreaÎndesatul Plic dar uităm că și noi, când ajungem la ananghie, tot în hora aia ne băgăm la dans.

Da, da… hai să fim serioși!

De câte ori nu v-ați găsit în situația de a avea o problemă urgentă și v-a apărut în minte gândul: „Băi, dar poate găsesc vreo pilă, să o rezolv mai repede!”? Vă zic eu, de fiecare dată!

Cum ne apare o sarcină în plus la programul zilnic, cum ne luăm agenda telefonică și lista de prieteni de pe Facebook la puricat, încercând să găsim persoana aia care să ne ajute să ieșim din impas și să revenim la rutina de zi cu zi.

  • Am de achitat ceva la Finanțe. Oare n-am pe nimeni care să mă bage în față, să nu mai stau la coadă?
  • Am de făcut niște analize. Oare n-am pe nimeni care să vorbească cu medicul, să nu mai stau la ușă până-mi vine rândul?
  • Trebuie să-mi depun dosarul la facultate. Oare n-am pe nimeni care să o cunoască pe doamna secretară, să nu mai sprijin eu holurile?

Până și când sunt evenimente culturale prin oraș începem să ne gândim la persoane care ar putea să ne ajute să plătim doar jumătate de bilet sau chiar să intrăm gratis. Apelăm la Sfânta Pilă în orice situație, de când ne naștem, până murim. 

Pilă

Am asistat la o discuție de genul și la grădiniță, între doi puști de 5-6 ani:

– Eu am toată colecția de cartonașe Star Wars!

– Mie-mi lipsește Yoda.

– Eu îl am.

– Vreau și eeeeeuuuuu!!!

– Stai, nu te supăra! Sunt eu prieten cu Matei de la grupa fluturașilor. Poate îl are el de mai multe ori și îți dă și ție!

Pilă 3

Ne place să apelăm la „pile”. Ne place să avem pile. Când ne întâlnim cu un prieten și îl simțim că are o problemă, ne scoatem pilele la înaintare și ne fălim în fața sa de parcă am fi dobândit de curând puteri supranaturale. „Aaa, vrei să îți faci un EKG la jumătate de preț? Nu-i nimic. Te rezolv eu! Am pe cineva de nădejde acolo. Ne cunoaștem, n-are cum să nu mă ajute!”. 

De parcă asta e garanția supraviețuirii pe pământul acesta. Să cunoști pe cine trebuie, să te rezolve când ai nevoie!

De unde și până unde s-a ajuns la concluzia ca atunci când faci cunoștință cu o persoană, aceasta devine obligată să te ajute la nevoie, în domeniul în care este specializată? E vreun acord tacit ca atunci când dăm mâna cu un individ, să ne unim și pilele, pe vecie?

Eu, una, recunosc… de fiecare dată când am o listă de lucruri pe care trebuie să le fac cât mai repede, mă gândesc întotdeauna dacă există cineva care ar putea să mă ajute să le bifez. Și asta cred că este o problemă generală… căci, în jurul meu, toată lumea își numără pilele mai ceva ca banii din portofel! Și nu prea cred că se va schimba ceva în sistemul acesta de cacao, până când nu încetează fiecare dintre noi să-și arunce problemele în spinarea altcuiva, care e mai capabil să le rezolve!

sursa foto: pinterest.com;

 

Internet – mai mult decât pisici și citate!

Citeam zilele trecute cum că se împlinesc 25 de ani de când avem acces la internet și mă bucuram în sinea mea că m-am născut în perioada asta, în care orice informație de care ai nevoie se află la un click distanță. Dar astăzi am ajuns la concluzia că nu toată lumea e conștientă de puterea internetului; mai bine zis, de puterea oamenilor care au acces la internet. 

Internet

Sursa foto: pinterest.com

Mulți încă nu realizează cât de repede circulă informațiile pe internet și cât de facil este pentru orice om să arunce o informație în tolba internetului. Avem telefoane mobile care au funcție de înregistrare, filmare, fotografiere; avem rețele de socializare la care are acces oricine știe să-și aleagă un username și o parolă și să dea add friends. Ce vreau să zic? Vreau să zic că dacă tu te așezi pe o bancă, într-un parc, dorind să te relaxezi după o zi de muncă și simți la un moment dat cum te gâdilă un muc în nara dreaptă; există șanse de 99% să fii filmat/pozat și pus pe youtube/facebook dacă ai măcar tentativa să te scobești în nas.

Nu mă credeți?! Aruncați o privire:

Și chiar mă surprinde să văd oameni care lucrează cu oameni și uită de puterea internetului. Mă surprinde să văd polițiști care abuzează de funcția lor și când realizează că sunt filmați le dispare, brusc, tupeul. Mă uimește să văd doctori care, în continuare, își tratează pacienții ca pe niște portofele cu picioare și când se trezesc subiect de articol, amenință cu datul în judecată pentru calomnie. Și chiar mă lasă fără cuvinte să văd că încă mai există cadre didactice care folosesc violența în sala de clasă și trăiesc cu impresia că vor scăpa basma curată.

Măi, oameni buni, pe ce planetă credeți că mai trăiți?

Chiar aveți impresia că ulciorul ăsta mai merge de multe ori la apă? A secat și balta, fraților, și a început să crape și ulciorul…

Internetul acesta ne unește, pe noi, ăia mici și neînsemnați. Da, ne unește prin poze cu pisici, citate siropoase pe fundaluri diabetice și like-uri la minut! Dar ne unește. Vă mirau, într-o perioadă, știrile de la ora 5, că erau pline de crime, accidente și violuri. Înseamnă că n-ați văzut în ce hal circulă un articol negativ pe rețelele de socializare! Mai ales dacă dai un nume și pui și-o poză revelatoare, ți-a ajuns textul, în mai puțin de jumătate de oră, în celălalt capăt al lumii.

Încă suntem amorțiți, ce-i drept și nu conștientizăm nici noi ce putem face dacă ne hotărâm să ne unim pentru mai mult decât o tură prin oraș, cu niște pancarte atârnate de gât. Dacă, la un moment dat, o să ne lăsăm teama la o parte și o să ne luăm bocancii cu șireturi tupeiste, acest internet o să ne fie și sabie și scut și o să-i ia mama naibii pe toți care și-au bătut joc de noi într-un fel sau altul. 

Internet-Does-Bring-People-Together-2

Sursa foto: news.softpedia.com

Un zâmbet larg mi s-a întipărit pe față astăzi, când am citit știrea referitoare la autorul unui accident mortal, din București, care a fugit de la locul faptei și a fost prins cu ajutorul informațiilor primite pe Facebook de la diverși cetățeni. Cetățeni care, din fața calculatorului, s-au unit, au pus informațiile cap la cap și au ajutat poliția să prindă un răufăcător. 

Internetul pare inofensiv la prima vedere, cu toate fotografiile sale editate, inimioarele de prin comentarii și filmările cu rețete culinare. Ne dăm like-uri, ne distribuim melodii, ne scriem mesaje de „la mulți ani!” și pierdem vremea, urmărind ce mai fac prietenii noștri virtuali. Dar treaba asta, uite că ne unește! Un like azi, altul mâine și tot așa, până când scrii că ai avut o problemă cu un funcționar public. Atunci să vezi cam câți „străini” devin solidari cauzei tale și cam cât durează până e mediatizată problema ta, de o să ți-o știe și baba Safta din Cucuieții din Deal.

Așa că eu zic să nu mai subestimăm puterea internetului și măcar de teama lui să încercăm să fim oameni cu semenii noștri!

Povestea micuței blonde care a spus „cuvântul cu C”

Aveam 4 ani, o fustiță de blug și o antenă blondă în creștetul capului. Țopăiam prin curtea străbunicilor mei din Tulucești, în timp ce ai mei părinți râdeau și petreceau clipe memorabile cu restul familiei. Eram solitară și pe atunci, stăteam liniștită în colțul meu, cu jucăriile mele, mă jucam în legea mea și nu deranjam pe nimeni. Dar nici nu-mi plăcea să fiu deranjată. 

Vărul meu, George, era și el pe acolo, tot cu chef de joacă dar cu alt stil de a se juca. Precum în desenele cu Tom și Jerry, îi plăcea să mă chinuie, să mă tachineze, să îmi ia chakrele și să le încrețească bine. Mă trăgea de fustiță, mă trăgea de păr, mă fugărea, îmi spunea că-mi scoate dinții, că-mi rupe nasul etc. Toate astea, bineînțeles, din dragoste; o dragoste cu năbădăi.

Eu înduram. Tăceam și-l lăsam să bodogănească în jurul meu tot ce dorea. Mă mai sictiream din când în când și mai strigam la mama, moment în care vărul meu se făcea brusc dispărut din peisajul meu și devenea un mic îngeraș, incapabil de astfel de răutăți.

– Cine, eu? Doamne ferește!

Și scenariul acesta s-a derulat în ziua aia de n ori. Eu mă jucam, el mă chinuia, eu țipam la mama, el mă lăsa în pace. Până când, la un moment dat, nici chemarea mamei nu a mai avut vreun efect asupra dorinței lui de a-și tortura mica verișoară. Așa că salvarea-mi fu anihilată…

Inițial, am început să plâng.

N-a funcționat. Nu era impresionat. Din contră, a început să râdă de supărarea mea. 

Și pentru că răbdarea mi se terminase iar chi-ul îmi era distrus, n-am mai putut rezista și am luat frâiele în mână. M-am ridicat de pe jos (unde mă trântisem ca să bocesc mai cu spor), mi-am scuturat și aranjat fustița, mi-am adunat toți nervii în dreptul corzilor vocale și am dat drumul la o expresie care a șocat întreaga populație din curte:

– Căcatule care ești!

Da, mica blondă inocentă s-a transformat într-o fiară de cartier și i-a zbierat în față vărului său un cuvânt pe care nimeni nu credea că-l are în vocabular, întrucât nici când avea nevoie la toaletă nu-l folosea, ci îl înlocuise cu o „poreclă”.

Da, toți au rămas blocați ca-n „Cina cea de taină” a lui Da Vinci și nimeni n-a știut cum să reacționeze, câteva minute bune.

respect3

Asta este una din poveștile la care încă se mai râde cu lacrimi, la reuniunile de familie. Dar nu v-am spus-o doar pentru purul amuzament, ci vreau să ajung la o idee care mă bântuie de câteva luni bune.

Am fost educată să fiu politicoasă și respectuoasă, să îmi văd de treaba mea, să îmi îndeplinesc sarcinile conștiincios, să fiu punctuală și să întorc obrazul atunci când e nevoie. Salut cu zâmbetul pe buze și mulțumesc atunci când mi se oferă ceva, fac complimente atunci când îmi place cu adevărat un lucru, dar fără să ajung în latura lingușelilor dezgustătoare. Și cine a avut tangențe cu mine știe toate lucrurile acestea și știe cât de recunoscătoare sunt familiei mele pentru că m-a educat așa.

Dar, uneori, îmi este ciudă că nu am mai mult tupeu.

Pentru că în societatea asta în care fiecare trage cu dinții doar ca să-i fie lui bine, dacă ești bun, automat ești luat de „gutuie”. În lumea în care trăim, tupeul învinge de cele mai multe ori; nu educația, nu cartea, nu diplomele… tupeul!

Iar eu nu am „simțul tupeului” prea dezvoltat.

Eu tac și tac și tac și accept orice mi se cere și mi se oferă, spunându-mi că nu are niciun rost să mă lupt cu morile de vânt, că la un moment dat vor pieri nedreptățile și lumea va fi un loc mai bun, mai roz, mai catifelat. Da, ce pot să zic, am ascultat mult Michael Jackson și melodia „Heal the world” e printre preferatele mele…

Și tac și tac și când cred că am tăcut suficient, mai tac un pic. Dar, uneori, paharul se umple și nu cu ceva ce aș putea savura într-o seară caniculară, pe o terasă, cu prietenii. Și atunci, precum puștoaica blondă de 4 ani, cu antenă și fustă de blug, din povestioara de mai sus, răbufnesc.

Atunci când m-ai tras de cozi prea mult și m-am săturat să te aud zicându-mi cum o să-mi scoți dinții, te fac (de) căcat! Metaforic vorbind…

… lăsând figuratul la o parte, atunci când am fost om cu tine și nu am comentat de câte ori ar fi trebuit să comentez, având tot dreptul din lume să o fac, iar tu mă iei de bună, răbufnesc. Atunci apare urma de tupeu și dispare complet bunătatea. Atunci apar cornițele și dispare aura.

Nu susțin că aș deține adevărul absolut. Nu mă cred buricul pământului și sunt conștientă de scamele pe care le am. Îmbrățișez corectitudinea și fair-play-ul și vreau să cred că nu am fost nesimțită vreodată cu oamenii care au fost corecți față de mine.

Dar atunci când fair-play-ul dispare și apare ideea de „las-o bă, că merge și-așa”, îmi cam piere și mie dorința de politețe și respect; atunci îmi bag picioarele în cei 7 ani de-acasă și nu-mi mai mușc limba, ci deschid gura și-mi spun părerea.

Și nu mă las intimidată de statut, rang, înălțime sau greutate, căci știu că orice s-ar întâmpla, am destul creier și destul potențial încât să-mi continui viața cu fruntea sus și privirea înainte. 

respect

Da, am fost educată să fiu respectuoasă cu cine e OM, indiferent de eticheta pe care i-a lipit-o societatea în piept. Atâta timp cât ești om cu mine, sunt om cu tine! Dar atunci când mă desconsideri și mă tratezi ca pe un simplu cartof dintr-un sac oarecare, ce poate fi stâlcit, prăfuit, călcat, ținut în frig, cald, indiferent de condiții – „că tot cartof rămâne”, ei, atunci respectul își ia jucăriile și pleacă.

Atunci nu-mi mai vine să te respect! Nici măcar să-ți mai vorbesc…

Unde vreau să ajung, de fapt?

Că lumea aia pe care eu o visez să fie încărcată doar cu bunătate, politețe și respect, cu oameni care-și doresc binele unul altuia, care știu ce-i empatia și altruismul, lumea aia e un mare „bullshit”  și nu va exista vreodată. Poate doar în romane, basme și povești! Dar și-acolo mai apare câte un balaur…

În lumea din afara apartamentului unde ai crescut și ai fost educat cu zâmbete și căldură; în lumea aia trebuie să scoți tupeul de la naftalină și să nu-ți mai înghiți cuvintele atunci când consideri că ți se face o nedreptate și se abuză de bunul tău simț.

În lumea aia există mulți care te vor trage de cozi și te vor amenința că-ți vor scoate dinții. Și uneori, trebuie să te ridici de jos, să-ți scuturi și aranjezi fustița și să urli: „Căcatule care ești!”

respect2

P.S: Îmi iubesc vărul și acest text nu este un reproș la adresa lui! I’m just making a statement! 😀

sursa foto: pinterest.com

Să vorbim un pic despre examene!

Data trecută când mi-am exprimat părerea în mediul online, referitor la gradul de dificultate al unor examene din ziua de azi (Evaluare Națională și Bacalaureat), o doamnă a ținut să mă tragă de mânecă și să mă certe, argumentând că totuși există părinți care-și susțin copiii prin aceste examene și nu e de dreptul nostru să comentăm pe lângă, decât dacă savurăm un Cico cu prietenii.

Ei bine, stimată doamnă, îmi cer scuze, dar nu mă pot abține! În primul rând, căci de asta am făcut jurnalism și apoi m-am redirecționat spre blogging: ca să-mi pot exprima părerea, liber, pe site-ul pe care mi l-am achiziționat cu acte-n regulă; și-n al doilea rând, chiar dacă nu sunt părinte și nu susțin vreun copil, cu galerie, în fața școlii, nu au trecut atât de mulți ani de când am dat și eu aceste examene, așa că nu se poate pune problema de „vorbit în necunoștință de cauză”. 

Evoluție examene

În 2001 am dat primul examen din viața mea. Nu e vorba nici de Capacitate, nici de Bacalaureat, ci de testul de trecere din școala primară, în cea generală. Pe vremea aia nu avea nicio denumire pompoasă, era pur și simplu o testare.

Nu am făcut culegeri întregi de exerciții, nu am făcut meditații cu învățătoarea sau cu vreun alt profesor. Nu am făcut altceva decât să fiu atentă la ore, să întreb atunci când nu înțelegeam (și aveam o doamnă învățătoare de nota 20, care ne explica și ne explica și ne explica… de n ori; până înțelegeam) și să-mi fac temele (care nu depășeau, ca timp de efectuare, o oră). Și dacă se întâmpla să nu fiu în stare să rezolv vreun exercițiu, apelam la părinți, rude, prieteni, care mă ajutau cu drag, de fiecare dată.

Nu am fost un copil slab la învățătură. Nici vreun geniu neînțeles, înconjurat de eprubete, cărți și table pline de formule matematice dar nici copil prost, făcut grămadă. Anumite lucruri le învățam de plăcere, altele de gura mamei. Dar le învățam pe toate, în școala primară. De la școala generală în colo am început să mă răzvrătesc, dar asta e altă poveste.

Testarea de trecere în școala generală, în schimb, mi s-a părut floare la ureche. Am ieșit cu un zâmbet până la urechi din sala de clasă și mi-am îmbrățișat părinții. Apoi, am mers împreună și ne-am lipit nasul de geamurile școlii, unde erau afișate baremele de corectare. Atunci am avut primul șoc: una din problemele de la matematică, necesita rezolvare prin metoda grafică, metodă pe care eu nu o înghițeam deloc.

Și cum graficul avea și el un punctaj iar eu nu-l aveam desenat pe foaie, căci alesesem o altă metodă de a rezolva problema, lacrimile au început să-mi curgă pe obraji. Tata m-a luat în brațe și mi-a explicat că dacă răspunsul era corect, asta era tot ce conta dar eu refuzam să înțeleg și plângeam în hohote, blestemând metoda grafică și preferința lor pentru aceasta.

Dar n-am făcut nicio petiție, reclamație, sugestie, cerere la directorul școlii etc. pentru a nu fi sancționată. Îmi asumasem alegerea și așteptam, cuminte, acasă, rezultatele.

Ca să nu lungesc povestea: am luat 10 pe linie.

Despre examene și educație

În 2005, a venit rândul unui alt set de examene, pe nume Capacitate.

Trei probe, nu două.

Iar la limba română trei subiecte, nu două. 

Am citit, de-a lungul anilor, toate operele literare și am scris eseurile de atâtea ori încât și-acum am degetul mijlociu de la mâna dreaptă deformat. Iar doamna profesoară de limba română, din școala generală, era exigentă și nu accepta nicio umbră de greșeală pe foaia de examen. Cum să nu știi care-i semnificația cratimei? Cum să nu poți scrie măsura corectă a versurilor? Cum să nu poți formula în câteva rânduri explicația pentru o metaforă sau o comparație? Cum să nu scrii corect cuvintele??!!!

Dacă mă chinui un pic, și-acum îmi aduc aminte definițiile kilometrice ale figurilor de stil și ale genurilor – epic, liric și dramatic. Căci noi nu le scriam pe cele de două rânduri, găsite în manual, în chenarul albastru, cu semn de exclamare în dreapta. Noi le învățam pe cele dictate de dumneaei, care cuprindeau toate trăsăturile și le explicau din toate punctele de vedere.

Și da, mă călca pe nervi treaba asta. Mă întrebam mereu: la ce naiba îmi va folosi să știu definiția genului liric și ce a vrut autorul să spună prin metafora „lungi troiene călătoare”? O să mă oprească cineva pe stradă, să mă întrebe asta vreodată? Va fi una din întrebările la interviul pentru angajare?

Dar acum înțeleg rostul eseurilor, rostul despicării firului în patru și al analizei literare. Îți dezvoltă imaginația, îți pune creativitatea la încercare, îți mișcă rotițele și te duce într-o frumoasă călătorie a inventivității. Te învață să mânuiești cuvintele, să le așezi în propoziții și fraze, în așa fel încât să cucerești cititorul. Te învață cum să-ți formulezi punctul de vedere și cum să-l exprimi, în așa fel încât să convingi auditoriul.

Așa că lăsați-mă, vă rog, cu mila asta pentru elevii din ziua de azi, care au de rezolvat mult mai puține cerințe și de un grad de dificultate mult mai accesibil! N-au fost în stare să deducă, la matematică, în nenorocita aia de diagramă, că notele sunt trecute în partea de jos? RUȘINE! Sau notarea la voi se face doar până la 8, dragii mei? Notele nu cumva sunt până la 10? Nu ați văzut că axa verticală ajunge doar până la 8? Ce a fost așa ambiguu în enunț/diagramă?

Să faci petiție online și să strângi atâtea mii de semnături, pentru că nu ai fost tu în stare să răspunzi corect la o întrebare? RUȘINE! Bagă nasu-n pământ și lasă tupeul pentru tronsoanele dintre blocuri!

Examene - Evaluare Națională - Matematică 2016

Să mă mai leg, oare, și de bacalaureat?

Nu voi spune mare lucru. Doar că nu am făcut o oră de meditații și am mai fost și amenințată de un profesor că nu voi lua niciunul din examene (nu-i mai scriu numele, că s-a făcut destul de râs cu „banana” lui) și tot le-am luat pe toate cu note mari. Iar cea mai mare notă, la probele scrise, a fost chiar la materia predată de dumnealui: 9,80.

Și acum, când îi văd că fac petiție să schimbe romanul „Moromeții”, care a fost atâta amar de timp un roman postbelic, într-unul interbelic, mi se face greață! Până și prietenul meu, care nu le-avea deloc cu româna, mi-a zis, mai devreme, la telefon: „Roman interbelic era Ion, nu?”.

Iar scuza cu emoțiile deja nu mai ține! Emoțiile apar înaintea acestor examene. În minutele acelea de așteptare, în noaptea de dinainte, când te gândești ce ar putea să-ți pice și faci o recapitulare a noțiunilor pe care le știi. Da, atunci ai emoții! Chiar și când apare, în sala de examen, profesorul cu plicul încărcat cu subiecte.

Dar în clipa în care ai subiectele în față, emoțiile dispar! Atunci citești enunțurile și te concentrezi asupra lor. Mai bei o gură de apă, mai privești pe fereastră cum se mișcă frunzele din copac, mai arunci o privire și la ceas, gândindu-te cum îți vei doza timpul și te apuci de treabă.

În clipa în care ai primit subiectele, ai doar două variante: știi sau nu știi! Scrii sau nu scrii! Nu există „vai, mă ia starea de leșin!”, „vai, mi se înmoaie genunchii!”, „vai, nu-mi mai amintesc nimic din ce am învățat!”. Ori le rezolvi, ori te ridici și pleci!

Iar dacă într-adevăr ai învățat ca dementul tot anul și în fața subiectelor ți-au fugit ideile pe câmpie, de la emoții, înseamnă că ai niscai probleme pe la mansardă și ți-ar prinde bine o ședință, două, cu un psiholog. Ca, data viitoare, să nu mai pățești așa și să poți așterne pe hârtie tot ce ai învățat în atâția ani de școală.

Educație și examene

Voi ce părere aveți despre aceste examene?

Sunt atât de grele precum se plânge toată lumea?

 

sursa foto: pinterest.ro; deșteptarea.ro

Stresul – afară din program!

„Numai fraierii se stresează. Eu sunt jmecher, nu mă interesează!” spunea, în timp ce flutura un set de chei, un individ de statură medie, lipsit de podoabă capilară dar cu multe tatuaje compensatorii pe trup. Era probabil un moment de laudă în fața prietenilor, căci ei stăteau și-l ascultau cuminți, de parcă ar fi fost duminică și scenariul s-ar fi petrecut la predica de la ora 8.00.  Am trecut mai departe și am dat ochii peste cap, gândindu-mă la minimum trei fraze pe care i le-aș fi trântit în față, dacă replica mi-ar fi fost adresată.

Mergând tot așa, însă, am realizat că omul avea dreptate. Adică, la urma urmei, eu mă stresam în mintea mea pe o replică a unui străin, care nici măcar nu-mi era adresată. Nu însemna asta oare că-s fraieră?

Stresul zilnic

Și atunci am realizat: ne stresăm din nimicuri și mult prea ușor. Iar stresul nu e un fel de condiment care să ne facă viața mai palpitantă. Nu! Stresul poate omorî. Stresul are un impact major asupra organismului și-l poate slăbi în așa hal, încât să ajungi cu eticheta pe picior, într-un sertar din frigider, mai devreme decât erai programat; să se uite Sfântul Petru la tine și să-ți zică: „băi, nebuno, ce-i cu graba asta la tine? Credeai că nu mai prinzi loc la harpă?”.

Da, ne stresăm din orice. Noi, ăștia cărora ne pasă prea mult și punem prea mult suflet în tot ce facem. Ne stresăm când nu ne ies planurile cum ne-am dorit, ne stresăm când alții nu fac ce au promis că vor face, când lucrurile pe care credeam că le putem controla, scapă de sub control și totul se transformă într-o mare brânză. Ne stresăm acasă, în familie și ne ciondănim cu părinții, copiii și partenerul de viață; ajungem la muncă și ne mai stresăm și acolo câteva ore și când ne găsim cu prietenii la un suc, ne mai stresăm și-acolo un pic, căci (ce naiba?!) așa suntem obișnuiți. Și ne mirăm la 30 de ani, când ne uităm în oglindă, că avem câteva fire de păr albe și vreo 2-3 riduri care, normal, nu trebuiau să apară încă vreun deceniu.

Ne mirăm că devenim dependenți de pastile pentru dureri de cap, că ne apar boli de piele, că avem imunitatea scăzută, că ne cade păru’ și rămânem cu o șuviță prezidențială care stă să fugă și ea, la primul vânt mai puternic. Ne doare spatele, nu mai putem să ne odihnim noaptea și ne foim în pat ca peștele pe uscat. Ne bântuie gândul că ne dorim o viață liniștită, în care să zâmbim mai des și să ne enervăm mai puțin. Dar facem ceva cu adevărat în privința asta?

Stresul - scapă de el! 2

Nu știu voi dar eu nu mai vreau stres. Tata s-a îmbolnăvit din cauza stresului și ghici ce? Nu mai e acum lângă mine. Și, la urma urmei, la ce-mi folosește să mă stresez? Mă ajută cu ceva? Mă salvează din vreo situație? Nu. Mai rău m-afundă. Dacă sunt într-o situație de rahat până la genunchi, stresul mă ia de cap și mă mai împinge în jos vreo 10 cm.

Așa că de azi încolo renunț la stres, pe cât posibil.

Vreau o viață frumoasă și numai eu pot să mi-o construiesc așa. Indiferent de ce obstacole vor urma pe viitor, doar eu am puterea de a decide cine vreau să devin și pe ce drum să merg mai departe.

Nu mă voi mai stresa dacă minutele trec mai repede dimineața și nu apuc să leg șireturile la timp pentru a fi punctuală; nu mă voi mai stresa dacă e soarele prea puternic și țânâțarii prea numeroși; nu mă voi mai stresa dacă autobuzul e plin ochi și trebuie să mă împrietenesc mult prea repede cu niște străini; nu mă voi mai stresa dacă trebuie să stau la coadă la RDS; nu mă voi mai stresa dacă nu-mi ajung banii să-mi cumpăr adidași luna asta; și nu în ultimul rând, nu mă voi mai stresa atunci când nu sunt observate eforturile mele și acțiunile pe care le fac în plus, de drag, de dorința de a demonstra ce și cât pot.

Voi trata totul cu calmitate și răbdare.

Nu mă voi mai stresa pentru nimic și pentru nimeni.

Eu știu cine sunt, ce știu, ce vreau să știu mai departe și cât pot oferi. Iar cine nu vede, nu merită stresul.

În definitiv, „numai fraierii se stresează” iar eu nu mai vreau să fiu fraieră. 

Stresul - scapă de el!

sursa foto: pinterest.com

Minciuni electorale – ediția Galați 2016

Deși n-am crezut că voi scrie vreodată despre campaniile electorale, anul acesta m-au doborât porțiile de SF pe care ni le-au servit, în continuu, politicienii gălățeni, atât pe străzi și-n cutiile poștale, cât și pe rețelele de socializare și adresele de mail.

sursa: Munteanu Răzvan Andrei

sursa foto: Munteanu Răzvan Andrei

Dacă 1 iunie  a fost prilej de fericire, de sărbătoare, de oferit cadouri celor mici și celor care mai aveau spiritul copilăriei în ei, data de 5 iunie 2016, care se apropie negreșit, ne aduce tuturor, în suflet, sentimente mixte: începând cu niscai confuzie și culminând cu un strop de greață.

De ce?

Trebuie să votăm!

Și zic trebuie, pentru că-i musai să ne prezentăm la vot, chiar și pentru a-l anula.

campanii electorale

sursa foto: ziare.com

Galațiul n-are prea multe șanse de a progresa nici tura asta, deși promisiunile electorale și planurile de viitor par desprinse din filmele science-fiction. De la parcări supraterane și refacerea falezei, la tuneluri pe sub Dunăre, parcuri industriale, cartiere cu 3000 de case sociale și aeroport internațional între Galați și Brăila, minciunile electorale din anul acesta parcă au mâncat de la KFC și Passage, că-s din ce în ce mai gogonate, pe zi ce trece.

Băi, fraților, chiar așa dobitoci ne credeți?

Ne montați videoclipuri și ne puneți să visăm la plimbări prin Centrul Vechi al Galațiului, la străzi pietonale și transport public gratuit, la noi locuri de muncă și spitale în care să nu-ți fie teamă să pășești. Da’ ce-am făcut, mă, să merităm asta?

Ne simțim precum copiii de clasa I, care n-au luat coroniță, dar părinții le promit un iPhone sub bradul de Crăciun. Care-i șpilul? De ce ne oferiți atâtea?

Nici noi nu suntem cinstea și smerenia în persoană! Și noi ne abandonăm câinii pe stradă și-i lăsăm să se înmulțească, să se strângă în găști și să atace pe cine le încalcă teritoriul. Și noi aruncăm ambalaje de ciocolată prin iarbă, Dunăre și tronsoane, și stingem chiștocul de la țigară de pereții clădirilor. Și noi trecem pe roșu la semafor și parcăm ca niște boi și vaci pe trotuare. Și noi furăm de prin buzunare, atunci când autobuzul e aglomerat și nu cumpărăm bilet pe traseul 105, când ne anunță cineva pe grupul de pe Facebook că nu-i controlul între stații. Și noi semnăm și completăm documente, doar ca să fie la dosar, deși n-au nicio legătură cu adevărul. Și noi încasăm bani, fără să-i declarăm, dar îi arătăm pe alții cu degetul când îi saltă autoritățile din case. Și noi dăm șpagă și apelăm la pile, ca să ne asigurăm că ne iese manevra și nu rămânem cu buza umflată.

Da, nici noi nu suntem sfinți coborâți din icoane!

Așa că, în loc să ne promiteți că peste coișpe ani ne vom plimba, printre fântâni arteziene, pe noua Faleză a Dunării,  în timp ce ni se va construi un apartament – complet gratuit – într-unul din cele mai luxoase cartiere din țară, la care vom ajunge cu avionul personal, ce șade parcat pe locurile pentru handicapați, în aeroportul dintre Galați și Brăila, mai bine puneți mâna și faceți în așa hal încât să se aplice legea pe străzile din Galați! 

Să nu mai treacă Giuseppe – Dulceață D Băiat pe roșu și să-i zboare fusta babei de pe trecerea de pietoni, fără să i se salte permisul! Să nu i se mai umfle buzunarul doctorului înainte de operații, ca mațul porcului înainte de Crăciun, fără să fie penalizat! Să nu se mai deschidă cluburi fără autorizație, în care să ardă copii nevinovați! Să nu li se mai permită dinozaurilor, care nu știu să se comporte cu niște elevi, să predea în școli! Și ar mai fi multe, dar mă apucă dracii…

Începeți, naibii, cu lucruri mărunte! Măcar să păreți credibili!

Am văzut lista candidaților de anul acesta pentru Galați:

  • Marius Stan – UNPR (primar actual),
  • Nicusor Ciumacenco – PNL,
  • Constantin Telegan -Miscarea Liberala,
  • Ionut Florin Pucheanu – PSD,
  • Iulian Nicusor Arama – PSRO,
  • Eugen Durbaca – ALDE,
  • Catalin Cristache – PMP,
  • Daniela Chelaru – PND,
  • Monica Roman – PRU,
  • Simona Daniela Vreme – independent,
  • Ionel Glodura – independent,
  • Dorin Butunoiu – independent.

(sursa – huff.ro)

Le-am vizionat clipurile electorale, am urmărit și părți din declarații și interviuri (căci, deși sunt educatoare și am răbdare în general, aș prefera să ascult un copil cum țipă timp de o oră decât să văd un interviu complet cu vreun candidat) și nu am simțit, la niciunul, măcar un imbold de a-i ștampila numele.

Unul nu știu de ce mai candidează, căci a dovedit că nu-i capabil de mare lucru. Altul vrea o reîntoarcere ca-n Batman dar nu prea-l mai țin protezele. Unul se preocupă de alimentația gălățenilor și le oferă câte un polonic de ciorbă de pește. Altul s-a inspirat prea mult din versurile de la Paraziții și ne amenință cu jupuirea unui organ, iubit deopotrivă de femei și de bărbați etc.

campanii electorale5

Așa că, duminică, în intervalul orar 7.00 – 21.00, nu știu ce voi face cu stimata ștampilă pe buletinul de vot. Ori voi lăsa astrele și forțele voodoo să îmi ghideze mâna dreaptă spre vreun nume, ori voi ștampila un nume imaginar, ori voi face un chenar frumos din ștampile și o schiță a organului, de care vorbeam mai sus, în mijloc.

Mă mai gândesc.

Voi, restul, v-ați hotărât? V-a convins vreun derbedeu să-i mânjiți numele, prin ale sale campanii electorale?

13312778_10210040112618484_2240050207262680521_n

sursa foto: facebook.com