Category Archives: Un fir de haz

Veverița Sprint – episodul 256 – Evadarea

Veverița de care vreau să vă vorbesc astăzi este una foarte ambițioasă și este, de fapt, un veverițoi. Este o ființă mică, delicată, drăgălașă de-ți vine să o iei și să o pupi milimetru cu milimetru. După aspect pare a fi o veveriță siberiană, ce a poposit, din magazin, direct în parcul unde ne petrecem noi diminețile, cu piticii de la grădiniță.

Are o cușcă instalată foarte frumos în jurul unui copac și este foarte iubită de cei mici care, în fiecare zi, o salută și se bucură de giumbușlucurile pe care le face.

Ieri, însă, veverițoiul s-a gândit că nu-i fericit închis sub plasa respectivă și s-a decis să evadeze. Mai ceva ca-n Prison Break, chiar, căci nu ne-am putut da seama pe unde și cum a ieșit. Cert este că ne-am trezit cu veverița în mijlocul parcului, mișunând printre copii. 

„Doamna Alexandra, a scăpat veverița!”

„Doamna Alexandra, uite veverița! E afară!”

„Doamna Alexandra, veverița a plecat din cușcă!”

Se iscase așa o hărmălaie încât nu mai înțelegeam nimic. Copiii țipau la mine să vin să prind veverița; când mă îndreptam în direcția ei, copiii țopăiau în jurul meu și o speriau și săraca schimba traiectoria… era ca o scenă din filmele cu Benny Hill. 

M-am întors la un moment dat spre ei și le-am zis „dacă voi alergați spre ea, se sperie și fuge și nu mai reușesc să o prind. Dați-vă cu un pas în spate!”. Da bine! Cum vedeți voi purici dansând lambada, așa m-au ascultat și ei pe mine. Iar mai făceam doi pași, tiptil, spre veveriță, ei iar veneau și țopăiau în jurul meu țipând „veverița, veverița!” și nebuna iar o lua la sănătoasa, în direcția opusă. Mai lipsea să o zbughească printre ale mele picioare și deja puteam să candidez la postul de bufon al parcului.

Dar la un moment dat, aducându-mi aminte de emisiunile de pe Discovery Channel cu Steve Irwin, m-am lăsat în jos, pe vine și am analizat situația. Veverița s-a oprit și ea și se uita, aproape cu tupeu de cartier, în ochii mei. Mai lipsea să-mi spună „nu există loc suficient pentru amândoi în parcul ăsta!” și îmi dădea șah mat. Mi-am rezemat un genunchi în nisip (căci da, ajunsesem cu fugăreala în groapa cu nisip a copiilor) și am încercat o capturare în stil slow-motion. Eșuată, bineînțeles, întrucât veverița a făcut un triplu salt înapoi cu șurub și răsucire 360°, sub aplauzele copiilor și a fugit spre tobogane.

În mintea mea se ducea o luptă. Îngerașul de pe umărul drept îmi șoptea „las-o în libertate! Se va întoarce ea atunci când îi va fi foame. Nu o mai fugări și speria pe biata veveriță!”; dar drăcușorul de pe umărul stâng era un pic mai convingător, urlându-mi în timpan ca un comentator sportiv: „E abia minutul 2 și veverița conduce detașat cu 3-0. Blonda nu mai are nicio șansă de izbândă. A făcut-o de râs o veveriță, stimați telespectatori! Incredibil așa ceva!”.

Am alergat în ziua aia cât n-am alergat în ultimul an. Când eu ajungeam la tobogan, veverița era deja la trambulină. Când reușeam să ajung și eu la trambulină, veverița era sub leagăne.

La un moment dat, însă, am crezut că o pierdem definitiv, întrucât se îndreptase spre gard, care nu era tocmai construit pentru a preveni o evadare a veverițelor. Mai pe scurt, putea să iasă prin gardul acela și în două picioare, dând din coadă în ritm de hip-hop și arătându-ne degetul mijlociu. Dar n-a ieșit, ci s-a întors lângă cușca ei, moment în care zeii și astrele au ținut cu mine și am reușit să o prind.

Inițial, am prins-o bine. Adică nu reușea să mă muște sau să se zbată. Apoi, însă, copiii s-au prins că eu țin veverița în mână și m-au înconjurat. Atunci s-a terminat toată șmecheria. Veverița mi-a alunecat din mână și când am pus mâna pe ea a doua oară, a început să se zbată și să muște în toate direcțiile, capsându-mi ambele mâini în vreo 5 locuri.

De ce am stat să mă muște, vă întrebați?

Pentru că așteptam ca a mea colegă să deschidă ușa la cușcă, să o pot băga înapoi. Dar ei îi era frică de veveriță și îi tremurau mâinile, ceea ce făcea procesul deschiderii aproape imposibil. La primele 4 mușcături am rezistat, sperând și rugându-mă la toți sfinții din calendar, ca fata să reușească să dezlege sârma de la ușa cuștii mai repede. Dar sârma și emoțiile nu fac o combinație bună, iar mușcătura numărul 5 a fost atât de bine plasată, încât i-am dat drumul veveriței și mi-am băgat picioarele în ea de viață. 

Durerea încă nu o simțeam dar mâinile îmi erau pline de sânge. Țâșnea AB4 din mine ca la fântâna arteziană și eu nu reușeam să-l opresc cu șervețelele, așa că am fugit spre cabinetul medical. Pentru că nu puteam să lăsăm copiii singuri în parc și să mergem amândouă la cabinet, să mă dezinfecteze și panseze, colega mea a rămas în parc iar eu am făcut tot posibilul să nu mânjesc toate ușile, până reușeam să opresc sângerarea.

O să ziceți: da bine, mă, te plângi de parcă te-a mușcat un rechin care a mâncat ștevie în ultimii 5 ani și acum a dat de carne! Nu mă supăr, spuneți ce vreți! Vă doresc o singură mușcătură pe buricul degetului mare și vă veți convinge singurei de ce dinți șlefuiți au aceste mici ființe inocente.

Veverița Sprint

Deznodământul care este?

Eu n-am putut să dorm ca lumea azi-noapte, gândindu-mă la săraca veveriță care sigur a ajuns desertul unui câine vagabond, sau a fost făcută poster pe asfalt, de roțile unui bolid.

Iar mafioata de ea s-a întors aseară la ea în cușcă, bine merci, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Ptiu, creatură perfidă!

P.S: Copiii au botezat-o „Veve”, eu m-am decis să-i spun „Sprint” de azi înainte. Voi ce nume i-ați da? 

 

sursa foto: arhiva personală

Stand up comedy în Galați – Teo, Vio și Costel

Galațiul a râs în hohote, aseară, pe la orele 20.00, la Teatrul Muzical Nae Leonard, la un spectacol de stand up comedy, cu adevărat de calitate. Așteptați cu mare entuziasm (cel puțin de mine) cei trei: Teo, Vio și Costel au reușit în doar două ore să scoată Galațiul din monotonie.

Ei, bine, nu chiar tot Galațiul, doar cât a încăput în sala teatrului, plus câțiva care mai stăteau pe afară cu paharul lipit de perete.

Teo Vio Costel - Galati

Primul care a apărut pe scenă a fost Vio.

Recunosc, nu eram familiarizată cu stilul său, întrucât nu am vizionat prea multe filmări cu el, pe youtube. Dar la finalul actului, l-am aplaudat cu toate palmele pe care le-aveam la mine și cu un rânjet până la urechi. Mi-a plăcut autoironia sa și stilul molcom pe care îl aborda atunci când își pregătea momentele comice. Și pot să spun că dădeam din cap aprobator la poantele sale despre copii și desene animate. Aveau mult adevăr în ele.

Al doilea a fost Teo.

La el, ce-i drept, mi-a fost frică. După cum a spus și el, la începutul momentului său, majoritatea oamenilor a dezvoltat o fobie față de acest stand up comedy, atunci când are bilet în primele rânduri. E teama aia: să nu ți se adreseze, tu să te bâlbâi și el să facă mișto de tine tot restul spectacolului. Cred că e o fobie care ușor, ușor o detronează pe cea de a vorbi în public. Un fel de „mai bine iau microfonul și mă fac de căcat singur, decât să mă facă altul!”.

Să nu mai zic că azi m-a bântuit una dintre glumele sale, referitoare la oamenii dubioși din autobuz. M-am urcat și eu într-un 27, să mă duc la serviciu și în fața mea s-a așezat un domn care m-a privit insistent tot drumul, deși nu aveam nici fustă, nici dres cu bandă.

Iar ultimul a fost Costel.

Recunosc, a fost preferatul meu dintotdeauna. Nu zic că de ceilalți nu-mi place și că nu râd la poantele lor dar de fiecare dată când am vizionat o filmare cu un spectacol de-al lui Costel, am râs cu lacrimi. Și la fel a fost și aseară, de a trebuit să-mi scot ochelarii de vreo trei ori, să-mi șterg lacrimile și rimelul scurs. (Apropo, felicitări Costel, mai rar se scurge rimelul unei femei, de veselie! De obicei plângem și ne mânjim pe meclă ca fraierele, de pomană.)

 

Astfel, am aflat și eu aseară care-i treaba cu ciupercile după ploaie, cu bădița și gurița și cu femeile premium. Nu vă zic despre ce e vorba, vă las să vă cumpărați bilete și să râdeți la un stand up comedy de calitate cu Teo, Vio și Costel. 

sursa foto: naeleonard.ro