Povestea micuței blonde care a spus „cuvântul cu C”

Aveam 4 ani, o fustiță de blug și o antenă blondă în creștetul capului. Țopăiam prin curtea străbunicilor mei din Tulucești, în timp ce ai mei părinți râdeau și petreceau clipe memorabile cu restul familiei. Eram solitară și pe atunci, stăteam liniștită în colțul meu, cu jucăriile mele, mă jucam în legea mea și nu deranjam pe nimeni. Dar nici nu-mi plăcea să fiu deranjată. 

Vărul meu, George, era și el pe acolo, tot cu chef de joacă dar cu alt stil de a se juca. Precum în desenele cu Tom și Jerry, îi plăcea să mă chinuie, să mă tachineze, să îmi ia chakrele și să le încrețească bine. Mă trăgea de fustiță, mă trăgea de păr, mă fugărea, îmi spunea că-mi scoate dinții, că-mi rupe nasul etc. Toate astea, bineînțeles, din dragoste; o dragoste cu năbădăi.

Eu înduram. Tăceam și-l lăsam să bodogănească în jurul meu tot ce dorea. Mă mai sictiream din când în când și mai strigam la mama, moment în care vărul meu se făcea brusc dispărut din peisajul meu și devenea un mic îngeraș, incapabil de astfel de răutăți.

– Cine, eu? Doamne ferește!

Și scenariul acesta s-a derulat în ziua aia de n ori. Eu mă jucam, el mă chinuia, eu țipam la mama, el mă lăsa în pace. Până când, la un moment dat, nici chemarea mamei nu a mai avut vreun efect asupra dorinței lui de a-și tortura mica verișoară. Așa că salvarea-mi fu anihilată…

Inițial, am început să plâng.

N-a funcționat. Nu era impresionat. Din contră, a început să râdă de supărarea mea. 

Și pentru că răbdarea mi se terminase iar chi-ul îmi era distrus, n-am mai putut rezista și am luat frâiele în mână. M-am ridicat de pe jos (unde mă trântisem ca să bocesc mai cu spor), mi-am scuturat și aranjat fustița, mi-am adunat toți nervii în dreptul corzilor vocale și am dat drumul la o expresie care a șocat întreaga populație din curte:

– Căcatule care ești!

Da, mica blondă inocentă s-a transformat într-o fiară de cartier și i-a zbierat în față vărului său un cuvânt pe care nimeni nu credea că-l are în vocabular, întrucât nici când avea nevoie la toaletă nu-l folosea, ci îl înlocuise cu o „poreclă”.

Da, toți au rămas blocați ca-n „Cina cea de taină” a lui Da Vinci și nimeni n-a știut cum să reacționeze, câteva minute bune.

respect3

Asta este una din poveștile la care încă se mai râde cu lacrimi, la reuniunile de familie. Dar nu v-am spus-o doar pentru purul amuzament, ci vreau să ajung la o idee care mă bântuie de câteva luni bune.

Am fost educată să fiu politicoasă și respectuoasă, să îmi văd de treaba mea, să îmi îndeplinesc sarcinile conștiincios, să fiu punctuală și să întorc obrazul atunci când e nevoie. Salut cu zâmbetul pe buze și mulțumesc atunci când mi se oferă ceva, fac complimente atunci când îmi place cu adevărat un lucru, dar fără să ajung în latura lingușelilor dezgustătoare. Și cine a avut tangențe cu mine știe toate lucrurile acestea și știe cât de recunoscătoare sunt familiei mele pentru că m-a educat așa.

Dar, uneori, îmi este ciudă că nu am mai mult tupeu.

Pentru că în societatea asta în care fiecare trage cu dinții doar ca să-i fie lui bine, dacă ești bun, automat ești luat de „gutuie”. În lumea în care trăim, tupeul învinge de cele mai multe ori; nu educația, nu cartea, nu diplomele… tupeul!

Iar eu nu am „simțul tupeului” prea dezvoltat.

Eu tac și tac și tac și accept orice mi se cere și mi se oferă, spunându-mi că nu are niciun rost să mă lupt cu morile de vânt, că la un moment dat vor pieri nedreptățile și lumea va fi un loc mai bun, mai roz, mai catifelat. Da, ce pot să zic, am ascultat mult Michael Jackson și melodia „Heal the world” e printre preferatele mele…

Și tac și tac și când cred că am tăcut suficient, mai tac un pic. Dar, uneori, paharul se umple și nu cu ceva ce aș putea savura într-o seară caniculară, pe o terasă, cu prietenii. Și atunci, precum puștoaica blondă de 4 ani, cu antenă și fustă de blug, din povestioara de mai sus, răbufnesc.

Atunci când m-ai tras de cozi prea mult și m-am săturat să te aud zicându-mi cum o să-mi scoți dinții, te fac (de) căcat! Metaforic vorbind…

… lăsând figuratul la o parte, atunci când am fost om cu tine și nu am comentat de câte ori ar fi trebuit să comentez, având tot dreptul din lume să o fac, iar tu mă iei de bună, răbufnesc. Atunci apare urma de tupeu și dispare complet bunătatea. Atunci apar cornițele și dispare aura.

Nu susțin că aș deține adevărul absolut. Nu mă cred buricul pământului și sunt conștientă de scamele pe care le am. Îmbrățișez corectitudinea și fair-play-ul și vreau să cred că nu am fost nesimțită vreodată cu oamenii care au fost corecți față de mine.

Dar atunci când fair-play-ul dispare și apare ideea de „las-o bă, că merge și-așa”, îmi cam piere și mie dorința de politețe și respect; atunci îmi bag picioarele în cei 7 ani de-acasă și nu-mi mai mușc limba, ci deschid gura și-mi spun părerea.

Și nu mă las intimidată de statut, rang, înălțime sau greutate, căci știu că orice s-ar întâmpla, am destul creier și destul potențial încât să-mi continui viața cu fruntea sus și privirea înainte. 

respect

Da, am fost educată să fiu respectuoasă cu cine e OM, indiferent de eticheta pe care i-a lipit-o societatea în piept. Atâta timp cât ești om cu mine, sunt om cu tine! Dar atunci când mă desconsideri și mă tratezi ca pe un simplu cartof dintr-un sac oarecare, ce poate fi stâlcit, prăfuit, călcat, ținut în frig, cald, indiferent de condiții – „că tot cartof rămâne”, ei, atunci respectul își ia jucăriile și pleacă.

Atunci nu-mi mai vine să te respect! Nici măcar să-ți mai vorbesc…

Unde vreau să ajung, de fapt?

Că lumea aia pe care eu o visez să fie încărcată doar cu bunătate, politețe și respect, cu oameni care-și doresc binele unul altuia, care știu ce-i empatia și altruismul, lumea aia e un mare „bullshit”  și nu va exista vreodată. Poate doar în romane, basme și povești! Dar și-acolo mai apare câte un balaur…

În lumea din afara apartamentului unde ai crescut și ai fost educat cu zâmbete și căldură; în lumea aia trebuie să scoți tupeul de la naftalină și să nu-ți mai înghiți cuvintele atunci când consideri că ți se face o nedreptate și se abuză de bunul tău simț.

În lumea aia există mulți care te vor trage de cozi și te vor amenința că-ți vor scoate dinții. Și uneori, trebuie să te ridici de jos, să-ți scuturi și aranjezi fustița și să urli: „Căcatule care ești!”

respect2

P.S: Îmi iubesc vărul și acest text nu este un reproș la adresa lui! I’m just making a statement! 😀

sursa foto: pinterest.com

8 thoughts on “Povestea micuței blonde care a spus „cuvântul cu C”

  1. Adi

    Inca o data remarc ca scrii foarte bine. Esti talentata. Uneori reusesti sa fii incantatoare 🙂 Felicitari pentru ce faci. De la articol la articol, parca mi-e drag sa citesc tot mai multe 😉

    Reply
    1. Alexandra Cristea Post author

      Da, cu copiii e una. Așa și trebuie să fii, răbdător!
      Dar la adulți ai anumite pretenții, știi? Chiar e păcat să vrei să fii bun și fair-play și să vezi că unii te tratează ca pe un cartof…că au ei impresia că sunt buricul pământului.

      Reply
      1. Florin

        Asa este, dar se mai intampla ca buricul pamantului sa vina la cartof pentru ai cere ajutorul si atuni cartoful il refuza politicos deoarece stie ca dupa ce il ajuta iara va fi tratat ca pe un cartof, asa ca si cartoful are satisfactia lui candva.
        Eu am invatat sa ma limitez doar la cateva persoana cu care ma inteleg foarte bine si sa nu mai incerc sa leg prietenii cu toti pe care ii cunosc, asta pentru linistea mea 🙂

        Reply
        1. Alexandra Cristea Post author

          Cu cât e cercul mai restrâns, cu atât mai bine…Și eu pot să-mi număr pe degete persoanele apropiate. Restul se încadrează la cunoștințe. 🙂

          Reply
  2. Florin

    Cati ani avea varu tau cand te necajea? :))
    Citeam descrierea ta si ma regasesc perfect, dar fara fustita de blugi :)). Am fost educat sa am respect si un bun simt prea mult pentru socetatea in care traim, imi pare rau uneori ca nu am fost educat sa am si tupeu. Tin minte cand imi spuneau ai mei mereu cand eram mic sa vorbesc frumos si sa nu le raspund oamenilor mai mari, chiar daca ei gresc, pentru ca nu este frumos sa le raspunzi si sai contrazici, dar din pacate am cam aplicat asta pe toti oamenii. Recunosc ca am rabdare si indur cat de mult pot si am fost educat, dar sunt momente cad dispar toate si atunci rabufnesc 🙂

    Reply
    1. Alexandra Cristea Post author

      E cu 8 ani mai mare decât mine. :)) Îți dai seama…
      Și eu am prea multă răbdare uneori… mai multă decât trebuie.

      Reply

Leave a Reply