Tag Archives: 12 ore la grădi

Din culisele #12hourswiththekids – Partea a doua – Drăgălășeniile

Pentru că în primul text am refulat și am golit paharul care se umpluse până la refuz, de data asta am ales să împart cu voi și câteva momente drăgălașe din culisele #12hourswiththekids. 

92f93e68f82548a113d8596690107ef8

Atunci când petreci jumătate din zi cu o clasă întreagă de piticoți, inevitabil te trezești râzând în hohote la auzul vreunei perle sau cu ochii înlăcrimați în urma vreunei declarații siropoase de tipul “doamna, ai pielea fină ca blănița unui cățeluș!”. 

Da, pe lângă clipele în care îți vine să urli și ți-ai dori să-ți mai crească două mâini și două picioare, ca să poți face față tuturor cerințelor celor mici, mai există și momentele în care îți vine să-i iei în brațe și să-i pupi centimetru cu centimetru.  

1f549a73a4074fa16f4f02fbd34578d3

Unul din acele momente era atunci când se așezau la masă, pentru a lua gustarea. Dacă unii se uitau cruciș la fructul din farfuria lor, dorindu-și cumva să-l transforme într-o  înghețată care să nu se termine niciodată, alții atentau mai mult sau mai puțin discret la farfuriile colegilor. Erau atât de haioși cum luau câte o cireașă sau o căpșună și o îndesau în gură înainte să termine de mestecat, încât îmi venea să îi filmez non-stop.

Și deliciul era și mai mare când îi vedeam după ce terminau, cum se ridicau de la masă cu zâmbetul până la urechi și tot până la urechi mânjiți de toate fructele din lume.

Bineînțeles, existau și la masă micile moftulețe:

– De ce nu mănânci mărul?

– Nu vreau coajaaa!

Curățam coaja și tot nu mânca.

– Acum de ce nu mănânci?

– Mami a zis să mănânc cu tot cu coajă!

– Iubita mea, ai zis că vrei fără coajă.

– Eu da. Mami nu!

– Uite, mâine o să mănânci cu tot cu coajă iar azi mănânci așa. Rămâne secretul nostru.

– Promiți, doamna?

– Promit!

La masa de prânz apăreau alte probleme drăgălașe:

– Doamna, taie-mi gălușca!

După ce i-o tăiam, observa că prietenul lui cel mai bun se chinuie să și-o taie singur.

– Doamnaaa, lui de ce nu i-o tai?

– El se descurcă.

– Păi și eu mă descurc!

– Ok. Data viitoare ți-o tai tu.

– Dar eu vreau data viitoare să fie azi!

c8493628a952291ca9e42539e4bf0339

Și bănuiesc că știți de efectul “puppy eyes”, căci ei știu cu siguranță. Își ridică în slow motion mutrița bosumflată din castron și deschid larg ochișorii, în timp ce buza de jos începe a tremura din ce în ce mai tare. Și pe măsură ce trec secundele, ochii li se umezesc iar obrajii li se înroșesc și eu, privindu-i, mă topesc!

Ce am făcut atunci? I-am mai dat copilului o gălușca și l-am lăsat să și-o taie singur.

Iar punctul culminant al zilei era întotdeauna la somnul de după masă. Se așezau cu toții pe scaunele din dreptul pătuțurilor și începea distracția cu dezbrăcatul. Erau atât de haioși cum încercau ei să-și scoată hainele singuri încât mi-era greu să nu râd un pic. Cei mai măricei reușeau din prima, iar cei mai mititei se ambiționau și ei. Unii cădeau de pe scaun, căci trăgeau prea tare de șosete sau de pantaloni și aterizau cu picioarele în sus, stârnind hohote de râs în tot dormitorul. Alții se încurcau în prea multe mâneci și se mișcau prin clasă cu bluza trasă peste ochi și cu mâinile întinse, de ziceai că filmează pentru Mumia Junior. Și mai erau și cei care uitau că pantalonii de pijama se îmbracă pe la picioare și bluza se trage pe cap. În unele zile era un adevărat carnaval înainte de somn. Fetele făceau piruete și-și imaginau că sunt prințese, băieții se luptau cu săbii invizibile; asta în timp ce “doamna” se chinuia să repoziționeze pijamalele pe trupurile micuților care nu se descurcau singurei.

Și când toți erau întinși în pat, se lăsa liniștea. Unii se mai jucau cu mânuțele până adormeau, alții își îmbrățișau jucăria de pluș, unii se suceau și răsuceau până se înfășurau ca niște clătite cu cearșaful iar alții adormeau instantaneu, de cum puneau capul pe pernă.

Bineînțeles că nici atunci nu scăpam de viclenii; de piticoți care se prefăceau că dorm și mai ridicau câte o jumătate de sfert de pleoapă, din când în când, și mă urmăreau printre gene, să vadă dacă plec sau nu.

Dar într-un final adormeau cu toții. Le priveam fețele senine și încercam să-mi aduc aminte de copilăria mea, de clipele când nici pe chipul meu nu se putea citi vreo grijă; când totul era mai ușor, mai pur, mai sincer; când supărările veneau și treceau într-o “clipită”.

Și naturalețe conturată mai frumos pe chip cum o aveau micuții atunci când se trezeau, eu nu concep să existe. Parcă abia se întorceau de pe un tărâm magic, unde se jucaseră cu toate personajele pe care le îndrăgesc și unde li se oferea fericire pe pâine. Erau atât de senini, de liniștiți și drăgălași, încât uitai tot ce te supărase/obosise până atunci în ziua respectivă.

În concluzie, pot spune că experiența de a sta două săptămâni, câte 12 ore pe zi cu micii piticoți a avut și părțile ei bune, care m-au făcut să merg mai departe și să nu renunț după prima zi. Chiar dacă au apărut cârcotași care mi-au stricat feng shui-ul pentru o clipă, am realizat că întotdeauna vor fi oameni care te vor critica. Tot ce trebuie să faci e să înveți din orice experiență câte ceva și să mergi mai departe cu fruntea sus. 

e3b793653d0103036b45b07ea8db4585

sursa foto: pinterest.com

Din culisele #12hourswiththekids – Partea 1 – Plângerile

În ultimele două săptămâni am tot postat pe facebook imagini cu citate reprezentative educatoarelor, folosind hashtagul #12hourswiththekids. Am avut două motive pentru care am făcut asta: unul, pentru că era prima oară în viața mea când munceam 12 ore în compania micuților piticoți și doi, pentru că așa îmi place mie să fac haz de necaz.

18447342_10155327581918988_7760252615302500739_n

#12hourswiththekids a însemnat ca pe lângă programul meu normal, care se desfășoară de dimineață până la ora prânzului, să continui activitatea la grădiniță până la ora 17.30 și să fac și transportul copiilor, seara, ajungând acasă la maximum ora 19.00. Pentru că a mea colegă a fost plecată timp de două săptămâni la un curs la București, a trebuit să o înlocuiesc eu și să-i preiau atribuțiile.

Vreau să mă fac înțeleasă de la începutul acestui text, ca să nu apară discuții pe parcurs: am făcut asta cu drag, fără să mă simt obligată, presată, amenințată sau mai știu eu ce. Mi-am asumat răspunderea din ziua 1. 

c8773f4df12df87a40567e424e53b024

Și pentru că tot veni vorba de ziua 1, vă mărturisesc că aceea a fost cea mai dificilă zi de pe tot parcursul celor două săptămâni. Și da, mie mi se pare normal să fi fost așa! De ce? Pentru că nu știam cu ce se mânăncă programul de după-amiază. Nu aveam nicio idee despre rutina micuților, despre cum reacționează fiecare la somn, la trezit, la îmbrăcat și dezbrăcat, la mâncat gustarea și la lucrul cu materialele din altă clasă; căci da, clasa în care petrec timpul după-amiaza este diferită de cea în care lucrează dimineața.

Așa că în ziua aceea am ajuns terminată acasă, stoarsă de orice urmă de vlagă. Mergeam prin casă ca cetățeanul turmentat, încercând să nimeresc patul înainte să mă prăbușesc. Dar ajunsă în pat, am căscat ochii în tavan și am încercat să-mi construiesc o strategie proprie prin care să mă pot descurca cu ei în zilele următoare. Repet, o strategie PROPRIE! Atâta timp cât nu am avut un manual de instrucțiuni lângă mine, care să mă ghideze pas cu pas în realizarea programului de după-amiază, a trebuit să mă gândesc eu la o metodă prin care să mă organizez cu cei mici, în așa fel încât să îndeplinesc toate sarcinile și să nu plec de acolo cu părul creț.

18670984_10155359993598988_9028585765334739484_n

Drept urmare, am procedat cum am considerat eu că este mai bine, în așa fel încât să reușesc să îi adorm pe copii, să-i trezesc pe unii la timp pentru cursurile opționale, fără să le deranjez somnul celorlalți, să îi ajut cu îmbrăcarea pe cei care nu se descurcau dar să-i încurajez totodată să acționeze și singurei, să le ofer gustarea, apoi să îi îndrum spre materialele din clasă. În fiecare zi m-am asigurat că toți au mâncat la prânz, că toți au dormit, băut apă, mers la toaletă înainte de somn și după, că toți au luat gustarea și că toți au ajuns întregi acasă.

Da, s-a întâmplat ca un copil să nu doarmă aceste două săptămâni. A stat liniștit în pat dar nu a închis un ochi. Dar nici acasă acest copil nu doarme iar singura care a reușit să-l facă să doarmă a fost colega mea. Numai că nici cu ea nu a dormit din prima zi! A durat ceva până să se întâmple asta…

Da, s-a întâmplat să-l mut pe cel care stătea în pătuțul de lângă el, pentru că vorbeau în loc să doarmă și dacă ieșeam din clasă să mă duc la toaletă, țopăiau amândoi în pat, trezindu-i și pe ceilalți, care li se alăturau în „marea țopăială”.

Da, s-a întâmplat să își uite câte un copil vreo bluziță sau șapcă la grădiniță și să o recupereze a doua zi. S-a întâmplat să rămânem și cu hăinuțe ale căror aparținător nu a fost descoperit nici în ziua de azi.

Dar hai să fim serioși! Asta nu este din cauză că nu mi-am făcut eu treaba bine și că nu am acționat eu cum trebuia. Eu mi-am dat silința și am încercat să fac totul ca la carte, în așa fel încât să nu le stric rutina micuților doar pentru că a mea colegă nu era și eu îi țineam locul. Nu am putut să mă transform în ea, căci fiecare are personalitatea și metodele sale. Și, repet, nu e ca și cum aș fi avut vreun manual de instrucțiuni care să-mi indice reacțiile fiecărui copil la somn și cum trebuie procedat ca să nu existe probleme.

18670811_10155356162063988_6755544013769228298_n

Și la urma urmei, oricât m-am străduit eu, copiii tot au simțit o schimbare în rutina lor. Era alt om care îi însoțea la somn, la masă, la îmbrăcat și dezbrăcat. Era normal să se comporte diferit și să reacționeze diferit la mine, față de cum reacționau la colega mea. Mai ales în primele zile, când ei erau debusolați de schimbare și eu încercam să mă familiarizez cu noul program.

Probabil vă-ntrebați ce-mi veni cu acest text, mai ales când am spus că prefer să fac haz de necaz. Au început să apară plângeri printre părinți, plângeri pe care nu le-am auzit din gura lor. Nu au venit să-mi spună mie, personal, ce i-a deranjat, ce consideră ei că nu am făcut cum trebuie, ci pur și simplu au început să se plângă altor persoane.

Și pentru că nu sunt făcută din piatră, mă dor aceste reacții. Mă doare să văd că la cât am muncit în zilele acelea, aceste persoane nu vor să vadă decât ce nu a ieșit perfect. Nu vor să vadă decât că în prima zi au țopăit 5 copiii în pat, cât m-am dus eu la toaletă și o fetiță n-a avut părul prins în parc; fără să se gândească și la ultimele zile, când știam deja lângă cine trebuie să stau mai mult ca să adoarmă, pe cine să verific din 10 în 10 minute, ca să nu se trezească țipând și plângând de la coșmaruri, pe cine să verific să nu facă febră și tot așa…

Multe lucruri nu se văd, atunci când pretențiile încețoșează realitatea! Dar noi, educatorii, nu suntem roboți! Suntem oameni care poate mai omit anumite lucruri și poate avem și noi nevoie de o perioadă de acomodare cu anumite cereri-bonus. Atunci când ai deja o listă de sarcini de îndeplinit, cele care vin pe margine nu devin automat priorități.

Și urăsc din tot sufletul reacția superioară de tipul „cealaltă face mai bine”. Da, face mai bine pentru că asta face de ani de zile! Eu am 0 experiență singură la programul de după-amiază și nu am avut niciun instructaj la început!

Nici la programul de dimineață nu am fost pricepută din prima. Nu m-am născut învățată! Am prins din mers și a naibii să fiu dacă nu sunt mândră de asta!

Noroc de celelalte doamne din grădiniță care m-au mai ajutat atunci când au văzut că încep să clachez și mi-au oferit sprijin și sfaturi. Da, lor le mulțumesc pentru înțelegere și pentru umărul întins!

Dar celor care doar știu să critice de pe margine și să se plângă la niște lucruri chiar mărunte, din punctul meu de vedere, le recomand să se pună un pic în locul meu, să facă totul perfect și abia apoi să își dea cu părerea!

Eu chiar sunt mândră de mine că am reușit să fac asta, să am grijă de atâția copii, fără ca vreunul din ei să pățească cu adevărat ceva. Dar mi-aș dori din tot sufletul să aud reproșurile din gura celor care le simt și nu să le primesc ca pe niște cuțite în spate. Căci suntem oameni și orice problemă se poate rezolva discutând.

sursa foto: pinterest.com