Tag Archives: serbare gradinita

Serbarea piticoților – un moment de neuitat!

Anul acesta, serbarea de final de an școlar la grădinița unde muncesc eu a fost una cu totul și cu totul deosebită! Piticoții au fost îmbrăcați în costume populare și au fost atât de drăgălași încât te topeai privindu-i.

Ce-i drept, când am auzit care urma să fie tema serbării, m-am desumflat puțin, pentru că muzica populară nu e punctul meu forte; la primele repetiții chiar mă încurcam eu mai tare decât copiii. Dar încet, încet am dat de gust și a început să-mi placă să dansez hora cu piticoții. Mi se întâmpla, apoi, să ajung acasă și să fredonez „Alunelu, Alunelu, hai la joc!” în timp ce făceam curățenie.

19396723_10155448595938988_2877435800079673726_n

Începutul serbării a fost cu emoții, bineînțeles. Piticoții au pășit în zona „de scenă” pe rând, prezentând minunatele costume tradiționale și s-au așezat fiecare la scăunelul său. Unii au fost mai curajoși, alții au avut nevoie de un mic impuls (a.k.a o educatoare care să-i însoțească până la ochii curioși ai părinților) dar toți au fost la fel de drăgălași.

Cum ar spune o cunoștință de-a mea: era „cuteness overload” în atmosferă!

Apoi, au urmat cântecelele și horele. Mă uitam în jurul meu, la fiecare în parte și vedeam un amalgam de emoții pe chipurile lor: unii erau concentrați pe versuri și le cântau tare și „cu gura rotundă”, alții își studiau pantofii și se uitau cu jind spre public, așteptând cu nerăbdare clipa când vor putea „evada” în brațele părinților; unele fetițe erau absorbite de frumusețea fustițelor și se învârteau de mama focului; altele se mai așezau pe scaun din când în când, obosite de atâta joc și cânt.

Pentru că tentația era mare, nu am reușit să-i ținem pe toți pe scenă pe tot parcursul serbării, unii dintre ei zbughind-o între cântece să mai fure câte o îmbrățișare sau un pupic de la mami și de la tati. Partea mai dificilă era atunci când încercam să-i aducem înapoi, căci nu aveam niciun argument potrivit care să învingă dorința lor de a sta lipiți de părinți.

Nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul și am ajuns la momentul micilor „absolvenți”, care au primit în dar o carte cu dedicații de la fiecare educatoare și care ne-au încântat cu o melodie minunată, care mi-a activat glandele lacrimale: „Cele mai frumoase flori”. 

Am avut și eu un moment în limba engleză cu cei mici, constând în trei cântecele pe care le-am învățat de-a lungul anului și pe care ei le-au cântat de fiecare dată cu zâmbetul până la urechi: The wheels on the bus, 5 little monkeys și The Hokey Pokey Song. 

Dar momentul meu preferat din toată serbarea nu este nici pe departe cel pregătit de mine; nici măcar cel de final, la care am plâns pe înfundate, ci este vorba despre dansul irlandez, care mi s-a părut a fi cel mai delicios, haios și reprezentativ pentru energia lor debordantă.

Pot spune cu mâna pe inimă că aceasta a fost serbarea mea preferată, la care nu m-am mai stresat dacă nu au cântat toți la fel de bine, dacă nu au făcut toți pașii indicați, dacă s-au strâmbat în loc să cânte sau dacă au fugit în brațele părinților și asta pentru că am simțit în aer o energie pozitivă atât de pregnantă încât chiar nu avea cum să iasă ceva „prost”!

Părinții au fost încântați și ei de entuziasmul copiilor, de tot ceea ce au interpretat acolo, chiar dacă s-au mai încurcat pe alocuri. Toată munca lor a fost apreciată și asta mi-a dat o satisfacție enormă!

19397169_10155448576863988_4377577170671923118_n

sursa foto+video: arhiva personală

Gânduri la sfârșit de an școlar

Un alt an școlar s-a terminat și, deși sunt fericită că se apropie concediul (chiar dacă are pași de melc ardelean), mă încearcă și un soi de tristețe, pe alocuri. Și asta pentru că mi-au plecat din grupă, micii îngerași pe care i-am răsfățat timp de 3 ani, care au crescut sub ochii mei și s-au transformat în viitori școlari premianți.

12071333_10205291962523457_787635775_n

Da, chiar o să-mi fie dor de ei; de toți! Da, chiar și de cei mai energici, pe care îi fugăream prin clasă, ca să încerc să-i îndrum spre un material din dulap și, eventual, spre o masă sau un covoraș. O să-mi fie dor de micile lor năzbâtii și giumbușlucuri. O să-mi fie dor de chicotelile de pe hol, unde se strecurau din 5 în 5 minute, ca să-și verifice jucăriile de pe dulap; de veștile pe care ni le aduceau, zilnic, de acasă; de felul în care îi ocroteau pe cei nou-veniți și le prezentau materialele de pe rafturi, intrând în pielea educatoarei.

O să-mi fie dor să le fiu „mami 2”, să îi îmbrățișez, să le șterg lacrimile de pe obraz și să le readuc zâmbetul pe buze. O să-mi fie dor să mă înfrupt din energia lor și să le admir inocența.

La serbare chiar mi s-au umezit ochii, când i-am văzut cu robă și tocă și diplome în mână. Micii absolvenți erau atât de drăgălași încât glandele mele lacrimale au cedat nervos și au fabricat apă pentru șoricei.

Dar sunt conștientă că vor veni alte suflete în miniatură, pe care le voi îndrăgi la fel de mult și cărora le voi oferi îmbrățișări la fel de călduroase. Așa că nostalgia mi-o las undeva pe fundal, în acest sfârșit de an școlar și mă concentrez pe ceea ce va urma.

Pentru viitorul an școlar mi-am propus să fiu și mai răbdătoare; să nu mai intervin chiar în orice conflict minor și să-i las pe cei mici să-și rezolve divergențele, atâta timp cât nu se ajunge la violență (mai ales că sunt rare cazurile când apelează la ciupit, împins, lovit); să le ofer ajutorul atunci când chiar nu se descurcă la o anumită activitate și nu imediat cum mi se pare mie că au nevoie de ajutor; mai pe scurt, cum spunea o asistentă Montessori din Ohio: „să fiu un fel de plantă în sala de clasă!”. Să supraveghez, să îndrum, să ofer ajutor la cerere, dar să-i las pe ei să se desfășoare în mediul lor și să nu îmi mai bag coada de adult atotcunoscător în activitățile și dialogurile lor.

Și-n afară de asta, o să fac tot posibilul să dezvolt o relație mai apropiată cu părinții. 

În urma chestionarelor pe care le-am împărțit, pentru a primi un feedback referitor la cursul meu opțional de limba engleză, am descoperit că majoritatea părinților și-ar dori să participe la lecții deschise, alături de piticoții lor.

Anul acesta n-am organizat. În mare parte pentru că sunt o persoană emotivă și e posibil să-mi tremure genunchii, vocea și mâna pe mouse, în clipa în care voi avea atâția ochi de adulți pe mine. Cu cei mici mă simt în largul meu, de parcă aș fi și eu una de-a lor; dar când vine vorba să-mi prezint ora unui adult, parcă mi se pune un nod în gât.

Dar voi trece și peste asta și voi lua totul ca pe o nouă provocare pe care trebuie să o duc la bun sfârșit.

Și ca să-nchei într-un ton la fel de pozitiv, las  deoparte modestia  aici câteva dintre răspunsurile la chestionare, care m-au emoționat foarte tare și mi-au dat (deja) energia și ambiția, necesare pentru un viitor an școlar de succes:

  • Cum apreciați atitudinea profesorului față de copii?

„Apropierea față de copii s-a văzut în reacțiile pe care le au copiii vizavi de prof. Alexandra, dar și mai mult a contat faptul că fetița mea o vedea ca parte din familia ei.”

„Daria îmi spune că îi place de Alexandra. Se vede că are răbdare cu copiii și îi place să se joace cu ei, se coboară la nivelul lor și este inventivă în muncă. ”

„Din povestirile copilului. Dna Alexandra e f bună cu mine, îmi place dna. ”

„Este un om dedicat profesiei sale, iar lucrul acesta se vede în atitudinea copilului meu față de doamna Alex. ”

„Sorina o iubește pe domnișoara Alexandra. ”

„Mai dorea să meargă și azi la curs… Cu entuziasm vorbea acasă de felicitarea pentru mămici…Mereu întreabă când mai are cursul opțional de engleză.”

Sfârșit de an școlar - grupa inimioarelor

sursa foto: arhivă personală